Loader

Cada majoratului

DETALII TEHNICE

Descriere

Cică „învățăm cum să iubim de la părintele de același sex cu noi și învățăm cum să ne lăsăm iubiți de la părintele de sex opus”. La mine acasă era o grămadă de savoare. Între părinții mei era veșnic savoare. Eu tânjeam continuu după atenția lor. În copilărie am încercat tot ce mi-a stat în putere ca să ajung în centrul universului lor, dar tata stătea pe balcon și se uita ca Nero la lume, iar mama era prea tânără și prea obsedată de tata ca să mă poată vedea cu adevărat.

Așa că refugiul și toată atenția le găseam la bunica. Bunica pentru care exista un limbaj al darurilor, un limbaj sentimental al florilor, bunica care iubea ginul și salvia, mirosul și culoarea violetelor și absolut tot ce era din sticlă. Este aceeași bunică asistent medical care a încercat nu mai puțin de 7 ori să-i inducă avort mamei cu o sondă în cada de baie în care mai apoi m-am îmbăiat până la majorat. Când mă gândesc la asta, în mine se naște un conflict interior care mă înduioșează.

Într-o lume normală, niciun copil n-ar trebui să afle de la bunica mult iubită astfel de detalii. Eu le-am aflat prematur. Am descoperit mult mai târziu că bunica exotică, luxoasă și elitistă era în egală măsură și sadică.

L-am cunoscut la 19 ani pe cel care 3 ani mai târziu avea să-mi dăruiască cea mai minunată fiică și odată cu ea, o nouă viață. Am născut în septembrie și am știut din prima clipă că între noi nu are voie să existe nicio sămânță de zânzanie, nicio fărâmă de îndoială nu ne va putea slăbi legătura. Astfel, am devenit mamă. 

De la bun început am fost doar noi două. Tatăl lucra hăituit pentru bunăstarea proaspetei familii. Pentru tată însă, nu au existat compromisuri. Tatăl nu a renunțat la visurile sale. Tatăl era complet copleșit și depășit în fața proiectului nostru gigant: copilul nostru. Așa că ne-a abandonat pe 22 decembrie. Abandonul lui greu de uitat din preajma Crăciunului m-a dezumanizat. 

Eu am împodobit totuși brad și-am gătit primul meu risotto cu cea mai grozavă textură „all’onda”. Eram mereu singură cu fetița mea bijuterie, dar până la plecarea lui nu am putut să înțeleg singurătatea, acest sentiment universal indiferent de vârstă. M-am trezit brusc abandonată, foarte tânără, fără serviciu, fără licența dată și cu un bebeluș de 1 an și 4 luni în brațe. Bucuria de a-mi privi copilul era repede încărcată de neputințe, griji și frici. Oricât mă luptam cu șocul în care ajunsesem abrupt și forțat, realitatea era tot aia: două fetițe abandonate într-o familie incompletă. Copilul l-am crescut complet singură, sugrumată de gândul de a nu se simți părăsită și de mine, și oricum aveam încrederea zdruncinată în tot și-n toate. Viața venea mereu peste mine cu niște costuri pe care de multe ori îmi era imposibil să-mi imaginez cum am să le acopăr. Am supraviețuit chiar dacă nu primeam nimic de la tată. Niciun verdict de pensie alimentară nu se transforma într-un angajament sigur și regulat. 

7 ani am cărat abandonul după mine, și odată cu el, o agonie despre care în primul rând nici n-am știut să vorbesc și nici dacă știam cum, n-aș fi știut cui. Stigmatizarea mamelor singure în România e cruntă.

Am trecut peste trauma abandonului cu prieteni dragi și buni pe lângă mine, cu ședințe de terapie și cu sfântul Xanax, dar abandonul viețuiește încă în mine și mă zguduie oricând își face puțin loc.

Acum iubirea vieții mele are 13 ani și mâinile încleștate de furie surdă. În pre-adolescența ei plutește miros de criză. Ea abia acum își trăiește și rumegă propriul ei abandon, însă e mult mai lucidă și vocală despre, decât am fost eu vreodată. Adevărul ei doare mult mai tare!

Mulțumesc MA.

Inscripții
-
Autor

Anonimă, 34 ani

Locație
-
Cuvinte cheie