Loader

Merg la terapie și e normal.

DETALII TEHNICE

Descriere

Car după mine o durere mare de când m-am născut. Se accentuează la fiecare eșec.

Deși ai mei s-au străduit și au și reușit, în parte, să am o viață bună, durerea asta, inexplicabilă apărea de fiecare dată când credeam eu că sunt devalorizată: când mă certa mama sau tata, când primeam observații sau note mici la școală, când eram exclusă din grupuri, când nu eram băgată în seamă de băieții care îmi plăceau.

La 9 ani, un coleg de clasă, mi-a zis că sunt înfiată. Nu știam ce înseamnă și m-am dus acasă și am întrebat.

Mama mi-a explicat ce se întâmplase. Mă adoptaseră de la fratele ei la vârsta de două luni. Toată familia mi-o prezentase pe mama mea naturală ca fiind singura și unica vinovată pentru tot ce se întâmplase: abandonul meu, despărțirea lor, tot tot.

Vremea a trecut și tatăl meu adoptiv s-a spânzurat când aveam 19 ani. Era alcoolic și bolnav psihic.

Emoțiile mele, la 39 de ani, sunt puternice și greu de dus, la orice despărțire.

Am cunoscut-o pe mama mea naturală. Nu e chiar așa cum mi-o prezentase familia.

Merg la psiholog. Nu mi-e rușine deloc.

Prima dată am făcut terapie de la 19 ani,  când a murit tatăl meu adoptiv. Apoi, în anul IV de facultate, că nu puteam să vorbesc în public și nu reușeam să îmi prezint lucrarea de licență. Mai târziu, prin 2006, ca să îmi descopăr feminitatea.

Apoi, în 2018, după ce a murit tatăl meu natural, de care am avut grijă.

Și acum merg la terapie. E normal ce fac.

Inscripții
-
Autor

Anonimă

Locație
-
Cuvinte cheie