Loader

Nana, nu mama

MA_M_0051

DETALII TEHNICE

Descriere

Tehnic, eu nu am fost abandonată de părinți. Tehnic, ei erau acolo, cumva. Adică desigur, i-am cunoscut, așa ca pe niște vecini cu care împarți nu același palier, ci chiar aceeași casă. Dar i-am văzut foarte rar. N-am apucat să-i cunosc mai deloc. Erau prea ocupați cu job-urile lor, și cu „milităria” împotriva noastră, cu reproșurile că ei se sacrifică ca noi să avem ce pune pe masă, ca să mai apucăm să ne și cunoaștem.

În primii 7 ani am crescut la bunici, la țară, și nu îi vedeam decât o dată pe lună sau în vacanțe. Purtau pe frunți eticheta de mama și tata, dar eu le puneam o altă etichetă pe dedesubt – cea de “musafiri de la București”. Treceau prin raza mea de acțiune, veneau cu cadouri, dulciuri și jucării, erau “simpatici”, dar îi uitam repede după ce plecau. Nu ei mă țineau de mână când eram constipată și mă scremeam pe oliță. Nu ei îmi luau temperatura ca să afle cât am fost de “cumințică”. Nu ei mă gâdilau dimineața, pe sub pijamale, ca să mă convingă să ies din pat. Doar Nana, bunica mea, făcea asta, jucând 3/4 roluri într-unul. Dar oare ce făceau ei cât era ziua de lungă? Atunci nu mă interesa asta, dar acum mă întreb mereu asta. Ce simțeau? Le era vreodată dor de noi? Nu spuneau asta niciodată, doar bunica ne asigura, ca da, le e tare dor de noi, și că muncesc pentru noi, și tot ce fac ei fac ca să ne fie nouă bine. Dar ei unde erau? Ciudată formă de abandon invizibil a mai fost și ăsta.

Apoi, am locuit cu ei în casă, când am venit în clasa I la București, dar îi vedeam foarte rar. Erau mereu „la serviciu”. Amândoi. Veneau acasă seara, pe la 7-8. Mama începea apoi al doilea job – munca de acasă – spălat rufe, mâncare, curățenie, până în miezul nopții. Era mereu desfigurată de oboseală, agitată, nervoasă. Tata muncea uneori și noaptea, și apoi dormea cam toată ziua și nu aveam voie să facem nici un zgomot. Abia așteptam să plece iar la serviciu, ca să ne putem juca și să facem gălăgie. Un spațiu straniu și foarte întunecat era serviciul ăsta despre care ne vorbeau mereu. Un labirint care îi înghițea ore-n șir, și care îi făcea mereu obosiți, și irascibili. Erau multe țipete la noi în casă când ei veneau de la muncă. Mereu ceva nu era în ordine, și noi eram mereu de vină, desigur. Eu și frații mei aveam grijă unul de altul în timpul zilei. Noi eram regii casei în lipsa lor. Adică mai tot timpul.

La maturitate, când am început să le vorbesc despre această absență și despre această durere ce a crescut în mine adânc cât ei erau departe la serviciu, despre dorul pentru niște legături pe care nu am apucat să le facem între noi – m-au făcut să mă simt eu vinovată. Mi-au spus că sunt nerecunoscătoare și răzgâiată. Că am crescut la țară, în timp ce alți copii creșteau între betoane. Că am avut lapte și mâncare fără E-uri, că am fost cu bunici iubitori care m-au alintat și că m-am putut juca în aer liber. O copilărie ideală – pe care eu o schimonosesc acum la maturitate ca să mă plâng de “abandon emoțional” – de rea ce sunt. Că am fost o privilegiată cu o asemenea copilărie – așa mi s-a tot repetat mereu, dar eu sunt rea și nu vreau să admit ce norocoasă am fost. Acum m-am mai relaxat cu reproșurile. Sincer, cred că adevărul e undeva la mijloc. Cu siguranță toții copiii ca mine, Decreței ai ultimului deceniu ceaușist, “abandonați” fie la țară la bunici, fie la bloc crescuți singuri “cu cheia de gât”, nu pot pretinde că au suferit același șoc emoțional precum copiii abandonați definitiv la naștere. Majoritatea famiilor erau forțate să facă astfel. După ce nășteau, femeile trebuiau să se întoarcă rapid înapoi în producție, și aveau ca opțiune ori creșa de stat ori lăsatul copiilor la bunici (varianta cea mai bună dealtfel). Dar durerea mută, mai ales a celor mai sensibili dintre noi, care au simțit nevoia prezenței părinților în primii lor ani de viață, e reală și nu poate fi ascunsă sub preșul complezent al negării sau al explicațiilor sociologice despre comunismul românesc.

Da, fac parte din această categorie de copii abandonați din bune intenții și dragoste, înconjurați de dragoste dar crescuți fără părinți, cum au fost și foarte mulți alți copii în anii 90 sau 2000 în rândul celor lăsați în țară de părinții plecați la muncă în Italia sau Spania. Acum – părinți noștri în vârstă, pensionați și tot mai singuri, ne reproșează acum un alt abandon – că nu îi mai sunăm suficient de des, că nu îi mai vizităm sau că suntem absenți în prezența lor, mereu cu ochii în telefon, mereu la job sau cu alte preocupări de ‘om ocupat’. Și au dreptate – și noi ne căutăm scuze ca să nu fim prezenți. Cred că e important să putem admite propria versiune de durere și abandon a fiecăruia dintre noi. E un cerc vicios al abandonului – ceea ce nu ți se dă nu poți nici tu da mai departe. Acum m-am vindecat de acel dor și înțeleg motivația părinților mei, contextul social și situația familiilor precare, dar vreau ca spațiul nostru public să păstreze loc pentru fiecare versiune de abandon simțită de fiecare în parte diferit și să nu mai anulăm poveștile celorlalți. Cu toții avem dreptul la povestea propriului abandon, spusă în siguranță și fără prejudecăți.

Am scris poemul de mai jos cu gândul la bunica mea Nana (care nu mă lăsa să îi zic Mama, căci aveam o Mama la București, departe) și la senzația aceea dureroasă a abandonului pe care am trăit-o adânc în carne într-o seară când bunica a stat mai mult la vecină în vizită și eu am crezut că nu se va mai întoarce niciodată.

*Nana

nu era târziu poate vreo 9 seara

se întunecase

și eu mă băgasem deja singură .n pat

și o așteptam să vină acasă

se dusese la o vecină să ceară ceva

dar mi s-a părut că a trecut o eternitate

parcă nu mai venea

am început să tremur de frică sub plapumă

spaima creștea de la minut la minut

îmi țiuiau urechile

dacă să nu se mai întoarcă la mine niciodată?

m-a găsit plângând

mirosindu-i cămășa de noapte

Nana era singurul om

care avea grijă de mine

și pentru câteva ore cât era la o vecină

am simțit că fără ea

nu mai am pe nimeni pe lume

orice abandon durează o eternitate

am vrut să rămân cu mirosul corpului ei pe retină

din volumul Prematur de Miruna Vlada, ed Cartier, 2021

Inscripții
-
Autor

Miruna Vlada, 35 ani

Localizare

Mărturie donată din România.

Cuvinte cheie