Loader

Nu mi-a mângâiat nimeni părul

DETALII TEHNICE

Descriere

Sentimentul de abandon – de teamă, de anxietate și de abandon viitor – mi s-a instalat spre sfârșitul copilăriei, începutul unei epoci în care părinții mei s-au închis ei doi în bula lor de ceartă și de violență emoțională și au început să ne ignore, pe fratele meu mai mic și (simțeam eu) mai ales pe mine. Mama, narcisistă, preocupată exclusiv de persona și dramele ei, ținându-ne nopți în șir în picioare, cu mâna pe clanța ușii de la bucătărie, ea fumând și povestindu-ne ce nasol e tata, noi solidari și încercând timid să punem capăt confesiunii ei – adeseori aceeași – și să mergem la culcare. Tata, tot mai absent și inaccesibil, dezvoltând un comportament clasic de bărbat care vine noaptea acasă destul de beat și începe el primul cearta. 

În adolescență am făcut o depresie, cu tentativă de suicid și am practicat ani de zile automutilarea cu lama, într-o încercare (de care sunt acum conștientă) de-a atrage atenția asupra suferințelor mele. O încercare perfect inutilă, ai mei n-au observat că-mi curgea sânge zilnic de pe picioare și de pe brațe, că mă tăiam de câteva ori pe zi în baie, că și în pauzele de la școală, și nu mă luau în serios. Mama nu mă lua în serios nici când mă plângeam că sunt deprimată: m-a luat la rost în clasa a noua spunându-mi: care-i problema? Ai de toate, ar trebui să nu te mai plângi atâta. Asta deși mama însăși era probabil depresivă din copilărie. În adolescență, sfârșitul anilor 90, m-am dus singură la un cabinet psihologic unde mi-au dat să iau niște pastile, nu știu prea bine ce. Nu le-am luat, nu voiam pastile, dar am visat apoi câteva nopți că doamna psiholog mă lua în brațe și mă mângâia pe păr.

Inscripții
-
Autor

L.V.

Locație
-
Cuvinte cheie