Loader

Suflet vânăt

DETALII TEHNICE

Descriere

Da, și noi am fost abandonați. Suntem 4 frați. 3 fete și un băiat. 

Am ajuns la cămin într-o zi când mama nu a mai suportat bătăile și certurile. Ne-a „cărat” după ea o perioadă, doar pe noi, fetele. Fratele meu rămânea mereu la tata. Nu știu ce îndura el acolo din cauza alcoolului pe care el îl consuma peste măsură. Era într-adevăr alcoolic. 

Când se îmbăta, plecam să ne plimbăm cu autobuzul numai să nu-l vedem beat.

Eram flămânzi și murdari. 

Atunci când mama a decis că nu ne mai poate ține la ea, având un alt bărbat, ne-a lăsat în poartă la tata, cu doi saci de haine și ne-a spus: hai, intrați! 

Și am intrat… 

De atunci nu am mai văzut-o o foarte lungă perioadă de timp. 

Nu știu cât timp a durat până tata a făcut nu știu ce prostie și a ajuns la pușcărie. 

Și uite cei 4 copii mici, lăsați singuri, fără ajutor. Nu țin minte multe lucruri, fiind foarte mică, dar știu sigur că nașii de botez ai fratelui meu ne-au luat și ne-au instituționalizat. Am ajuns într-un cămin frumos. Ne plăcea acolo, dar era doar provizoriu, până ne găseau un alt loc. S-au găsit locuri într-un centru de plasament pentru fete din Constanța. 

Atunci ne-au separat de fratele meu, pentru că el trebuia să meargă la un alt centru, pentru băieți. Nu l-am văzut câțiva ani, dar nu am realizat că îmi lipsește pentru că eram cu surorile mele, eram cu cineva, nu eram singură. La cămin am primit haine curate, cărți, caiete. Țin minte prima rochie cu care am fost schimbată atunci când am ajuns acolo. Era cu volănașe pe umeri și la poale. Era roșie cu pătrățele albe. Doamne ce rochiță frumoasă aveam! „Acasă” nu avusesem o asemenea rochiță, purtam doar ce primeam de pomană sau ce rămânea mic surorilor mele, haine deja foarte uzate. Eu eram poate mai mult de a 3-a generație care le purta. 

Îmi plăcea la cămin. În afară de mâncarea care nu prea era gustoasă. Era mâncare făcută la grămadă, mâncare din aia de spital, fără gust. 

Am primit o educație, am mers la școală. 

Am primit și multă bătaie de la fetele mai mari care-și vărsau nervii și frustrările pe noi astea mai mici și fără putere. Uneori aveam trupul și inima vinete. Eram tristă, plângeam. Voiam să strig, dar nu puteam decât să strig în interiorul meu. Strigam de neputință, de dor de mamă, de bătăile pe care le luam. Eram un trup micuț, fragil și vânăt.

Mama ne-a vizitat o singură dată, cu un mănunchi de banane în mâini. De atunci am cam început să-i uit chipul. Am început să uit ceea ce încă mai aveam în memorie legat de ea. Am foarte puține amintiri cu ea. 

Acolo, la cămin, am mai fost vizitate de bunici, dar foarte, foarte rar. 

Acum, am 37 de ani, am 3 copii minunați și încă încerc să înțeleg cum a putut mama să ne abandoneze așa, pentru că eu mi-aș vinde sufletul numai să-i țin lângă mine. 

Nu am nicio fotografie, nu am nimic din copilăria mea, doar câteva amintiri.

Inscripții
-
Autor

Anonim, 37 ani

Locație
-