Era în toamna anului 1993. Fără să anticipez experiența pe care aveam să o trăiesc mai târziu, îmi planificasem cu ceva săptămâni în urmă să vizitez Orfelinatul și Căminul de copii cu dizabilități din Sighetu Marmației, cea mai mare unitate de copii abandonați, de “jucării defecte”, după cum i se mai spunea. Se zvonea că urma să fie desființat, nu se știa exact pe atunci momentul…
Plină de emoție, îmi prefiguram în minte imaginea copiilor de acolo și îmi conturam în minte reportajul pe care urma să-l scriu. Nu știam nici o clipă ce avea să mă aștepte, cum aveam să “mă izbesc” de realitatea cruntă, crudă, a tot ceea ce am văzut, trăit, experimentat, imagini unice și de neînchipuit.
După un drum pe serpentinele Gutinului, doar eu cu gândurile mele și fotograful care mă însoțea, am ajuns la destinație. Prima impresie a fost cea de curiozitate. Clădirea imensă, cu zidurile murdare, mucegăite mi-a atras atenția. Gardul din fier, înalt, aducea a iz de închisoare. Într-un colț din curte am zărit pătuțuri din fier ruginit, vechi, aruncate, stivuite. Am început să adulmec durerea.
Am fost întâmpinați de către două infirmiere sau asistente medicale, nu știu exact ce funcții aveau în acea unitate mamut și conduși către imensul salon cu acei copilași nedreptățiți de soartă, cu grave dizabilități unii, alții pe picioare, care se legănau precum niște jucării abandonate în bătaia vântului, (sufereau de sindromul abandonului). Pătuțurile aveau gratii. Unii erau legați de pat, de mâini și picioare. Alții, cianotici la față, tremurau de frig. Nu aveau hăinuțe pe ei. Într-un colț am zărit doi copii care mergeau de-a bușilea din cauza infirmității pe care o aveau. Copiii erau înghesuiți (cam o sută de paturi) într-o singură încăpere imensă. Pereți reci, ziduri mucegăite, pătuțuri din fier la fel de ruginite, fără așternut. Doar o pernă murdară și pături groase aspre. Saltele subțiri și negre de mizerie. Eterna explicație: “Fac pe ei. De aceea nu le dăm nici chiloți”. Nici vorbă de pampers-uri. Nu exista așa ceva pe vremea aceea. Tocmai ieșisem din comunism. Săraci și goi. Mirosul pestilențial, greu de suportat m-a făcut să iau o pauză și să ies afară, la aer. Lacrimile îmi curgeau șiroi pe față. M-am gândit că aveam și eu doi copii acasă care mă așteptau, fiind aproximativ de vârsta acelora pe care tocmai îi cunoscusem în „uzina morții”. Simțeam că mă sufoc. Că nu mai am aer. Că viața nu e dreaptă. Că nu mai suport. O revoltă imensă mi-a cuprins toată ființa. M-am pierdut. Nu știam ce aș fi putut scrie de acolo. Erau prea multe și prea dureroase trăirile mele. Dar mai ales ale copilașilor. Care râdeau și-și întindeau mânuțele schiloade spre mine din dorința de a-i lua în brațe. De bucurie. De fericire. Unii au articulat cuvântul magic: “mama”! Cei care se țineau pe picioarele pline de vânătăi, au alergat spre mine, strigând obsesiv: “Du-mă acasă la tine! Du-mă acasă la tine!” Mi-au cuprins picioarele (căci erau mititei), au făcut lanț în jurul meu și n-am mai putut face un pas. A fost nevoie să vină infirmierele să le desprindă mânuțele tremurânde din jurul picioarelor mele.
Am intrat într-un dialog monosilabic cu cel care răspundea de orfelinat. Mi s-au dat, foarte sec, toate datele cerute. Am fost lăsată să fac fotografii. Fotografii care sunt mărturia a ceea ce au trăit copiii abandonați în cel mai mare orfelinat din Maramureș. „În uzina morții”.
Am ieșit, promițându-le copilașilor că mă voi reîntoarce la ei. N-am mai putut să mă reîntorc. Nu am mai fost lăsată de autorități. Jurnaliști din străinătate dăduseră năvală, scriind zeci de articole despre “uzina morții’. Pentru ei era senzație. Pentru mine, doar o imensă durere… O durere atât de mare, încât mărturisesc că n-am dormit nopți întregi. De cât de nedreaptă poate fi viața cu acei îngerași.
Iulia MUREȘAN
