Înainte de a ajunge în anul 2000 în România și de a începe studiul Bucharest Early Intervention Project (BEIP), a existat un context științific și un interes major în zona academică americană asupra efectelor educației și experiențelor timpurii asupra dezvoltării cerebrale și comportamentale a copiilor.
În perioada aceea era președinte Bill Clinton, iar Hillary Clinton, Prima Doamnă a Statelor Unite, a organizat la Casa Albă o conferință pe tema dezvoltării timpurii a copilului, eveniment la care am fost și eu invitat. Conferința a avut loc în anul 1997 și a reunit numeroși neurocercetători, specialiști în dezvoltare și psihologi. S-a constatat atunci că, deși exista un consens larg asupra faptului că experiențele din primii ani de viață au o influență majoră asupra dezvoltării creierului copilului, existau foarte puține date concrete, științifice, care să susțină acest lucru. În acest context, Fundația MacArthur, o fundație extrem de importantă din Chicago, a decis să finanțeze o rețea de specialiști care să lucreze pe această temă, sub titulatura Early Experience and Brain Development (Experiențele timpurii și dezvoltarea creierului).
Am făcut și eu parte din această echipă de cercetare, alături de Charles Nelson și Charley Zeanah, colegii cu care aveam să dezvoltăm, în anul 2000, BEIP. Ne întâlneam constant și discutam ceea ce știa fiecare, ce găsisem în literatura de specialitate despre efectele asupra dezvoltării timpurii a creierului și, mai ales, ce nu știam încă. S-a dovedit că existau date consistente despre aceste efecte la primate, rozătoare și chiar păsări, însă foarte puține informații despre impactul asupra creierului uman.
În acea perioadă, între 1998 și 1999, Charley Zeanah a ajuns în România, alături de un grup de psihiatri specializați în lucrul cu copiii. Cred că au fost invitați de Guvernul României să viziteze o serie de instituții și să formuleze concluzii preliminare. După această vizită, Charley a venit la una dintre întâlnirile noastre de lucru și ne-a arătat fotografii și materiale video realizate în instituțiile din România. Atunci ne-am dat seama că aproape nimeni nu știa cu adevărat ce se întâmpla acolo.
După căderea lui Ceaușescu, fuseseră difuzate în America numeroase reportaje despre condițiile în care trăiau copiii abandonați din România, iar aceste materiale avuseseră un impact major asupra publicului american. Drept urmare, multe familii americane și nu numai au venit în România și au adoptat copii din aceste instituții. A apărut inclusiv un articol în The New York Times, intitulat „The Romanian Baby Bazaar”, care sugera că unii directori de instituții vindeau copii familiilor străine venite pentru adopții. Această publicitate negativă, coroborată cu presiunea Uniunii Europene, care condiționase aderarea României de stoparea adopțiilor internaționale, a făcut ca foarte mulți copii să rămână blocați în instituții, fără soluții reale pentru viitorul lor.
La momentul vizitei lui Charley Zeanah în România, Cristian Tăbăcaru se ocupa, din partea Guvernului, de problematica acestor copii. Charley i-a vorbit despre grupul nostru de cercetare axat pe experiențele timpurii și dezvoltarea creierului. Cristian Tăbăcaru a înțeles importanța demersului nostru și a devenit un susținător important al realizării unui studiu care să demonstreze efectele devastatoare ale separării, abandonului și, mai ales, ale instituționalizării copiilor la vârste fragede în România.
Așadar, am decis să vedem dacă un astfel de studiu ar putea fi derulat în România, fără să fi avut la acel moment clar în minte cum va fi formulată tema de cercetare. Așa că am decis să venim în România la începutul anului 2000 și am vizitat mai multe instituții din țară, printre care și Leagănul nr. 1 Sf. Ecaterina, din București. Am discutat cu o serie de reprezentanți ai guvernului, oameni care lucrau în domeniul protecției copilului, inclusiv cu Cristian Tăbăcaru, și am decis să începem un studiu în România cu sprijinul Fundației McArthur, care deja finanțase partea incipientă a discuțiilor noastre în America.
Apoi am început formularea exactă a studiului, pe ce urma să ne concentrăm atenția. Au fost o mulțime de discuții incipiente în care am reușit să determinăm o serie de lucruri. În primul rând, am decis că nu va fi un studiu care doar va evalua situația copiilor care trăiesc în astfel de instituții, ci voiam să creăm o intervenție, pe care să o implementăm în România, pentru a vedea dacă această intervenție, aceste acțiuni, vor remedia, într-o oarecare măsură, efectele abandonului și neglijării pe care le observasem în vizitele noastre în instituțiile în care trăiau copiii abandonați.
Și această intervenție la care noi ne-am gândit era asistența maternală, adică o familie care să ia în grijă acel copil și să îl crească. Ne doream să vedem care erau efectele preluării în asistență maternală, deci reintegrării într-o formă de trai familial, asupra dezvoltării creierului unui copil care trăise deja abandonul, în comparație cu un copil care continua să rămână în instituție.
La acel moment, în România încă nu exista încă un sistem de asistență maternală dezvoltat de stat, așa că prima chestiune care trebuia rezolvată era identificarea unor familii dispuse să participe la acest program pilot. Aici a intervenit parteneriatul nostru cu Fundația SERA România, care a identificat aceste familii. Nu a fost un lucru simplu, pentru că ne-am dat seama că exista o oarecare rezistență la ideea de a lua un copil străin în familia ta, pe care nu îl înfiai legal, dar care trăia totuși alături de tine ca un membru al familiei.
Unii erau reticenți la faptul că acești copii proveneau din instituții, iar percepția era că, dacă se aflau acolo, atunci ceva trebuia să fie în neregulă cu ei. Chiar dacă am fost foarte atenți în selectarea copiilor, astfel încât să nu existe dizabilități evidente, pentru că ne doream ca lotul de lucru să fie cât mai similar și să putem compara rezultatele fără a avea elemente care să genereze erori în analiză, cum ar fi diferențe între profilurile copiilor incluși în cercetare. Așadar, din start, copiii selectați de noi erau copii tipici, totuși familiile au fost greu de convins, simplul fapt că acești copii proveneau din instituții genera o rezistență de a se implica în proiect.
Al doilea aspect este că au existat familii care au respins ideea de a lua în asistență maternală un copil de etnie romă, iar aproximativ 20% dintre copiii găsiți în instituțiile din care am făcut selecția erau copii romi.
A mai existat un element important. Am făcut o înțelegere cu cei de la DGASPC că, deși urma să aplicăm această intervenție și să plasăm copiii în asistență maternală, cu aceste familii din București, nu vom interveni în cursul natural al vieții copilului în niciun fel. Asta însemna că vom lăsa să se întâmple ceea ce venea natural în destinul lor. De pildă, aveam copii care nu erau, din punct de vedere legal, orfani, adică părinții lor erau încă în viață și nu renunțaseră la drepturile asupra copilului. Dacă ei decideau să își ia copilul înapoi în familie, noi nu ne-am fi opus. Știam că va exista mereu această posibilitate și acest lucru chiar s-a întâmplat în câteva situații de-a lungul studiului.
În câteva cazuri, acest moment a fost foarte traumatic, pentru că acești copii se atașaseră deja de familiile în a căror grijă se aflau, iar pe de altă parte părinții biologici erau aproape niște străini, relația fiind una sporadică. Deodată, aceștia doreau să preia copilul, iar pentru copil această schimbare era profund traumatică, la fel și pentru familia care îl îngrijise și se atașase de el. Ne-am impus însă de la început aceste rigori ale studiului, că nu vom interveni în cursul natural al vieții copilului. Și așa am procedat. Am navigat aceste situații conform regulilor stabilite de la debutul cercetării și normelor etice după care am decis că vom funcționa.
Așadar, am venit în România alături de colegii mei, am creionat structura studiului, am identificat aceste familii care urmau să preia copiii în asistență maternală, am plasat copiii în familii și am urmărit copiii de-a lungul primilor patru ani și jumătate de viață (54 de luni). La acel moment am încetat finanțarea familiilor de asistenți maternali cu resurse materiale și umane. Așa a fost proiectarea studiului.
Când am analizat datele recoltate pentru această primă etapă, am înțeles că acei copii din grupul de studiu care fuseseră extrași din instituție și plasați în asistență maternală, în comparație cu copiii pe care îi monitorizasem dar care rămăseseră în instituții, aveau rezultate mult mai bune pe măsurătorile standard de IQ și interacțiune socială.
Modelul a fost al unui studiu randomizat. Am pornit cu 136 de copii, pe unii i-am plasat în asistență maternală, alții au rămas în instituțiile în care trăiau la momentul selecției. Apoi am testat la vârsta de 4 ani și jumătate dacă copiii din asistență s-au dezvoltat mai bine decât cei rămași în instituție. Iar datele au fost fără echivoc: copiii cărora li se administrase intervenția, adică cei plasați în asistență maternală, au prezentat diferențe de dezvoltare net superioare celor instituționalizați. Uneori rezultatele erau de la simplu la dublu, pentru anumiți parametri.
Un alt lucru relevat de studiu a fost faptul că diferențele erau mai mari în perioada primilor 3 ani. Adică, în cadrul grupului selectat copiii au avut vârste diferite, între 6 și 30 de luni. Diferențele nu erau foarte mari, dar erau totuși relevante. Am observat că impactul intervenției era cel mai evident atunci când copilul era mai mic de 3 ani. Cu alte cuvinte, cu cât intervenția era mai timpurie, adică plasarea în asistență maternală, cu atât rezultatele erau mai bune. Sau, altfel spus, cu cât copilul petrecea mai puțin timp în instituție în intervalul 0–3 ani, cu atât dezvoltarea lui era mai apropiată de etalonul unui copil dintr-o familie tipică, care nu trecuse niciodată prin neglijare sau abandon. Iar cu cât intervenția era realizată înainte de vârsta de doi ani, cu atât rezultatele erau mai bune.
Așadar, la acel moment ne-am dat seama că descoperirile noastre erau esențiale și trebuiau împărtășite autorităților din România. Așa că, alături de Fundația SERA România și Bogdan Simion, am organizat o conferință de presă la care am invitat autorități, membri ai guvernului, jurnaliști și diverși actori relevanți pentru acest subiect, pentru că, la acel moment, legea din România încă permitea instituționalizarea copiilor cu vârste mai mici de 3 ani. Am prezentat descoperirile noastre în acest context public și atunci am simțit pentru prima oară că putem avea un impact în modificarea manierei în care protecția copilului era privită de autoritățile române.
Ulterior, am publicat rezultatele noastre în numeroase articole științifice și le-am prezentat în multe conferințe susținute în întreaga lume. Cred că studiul nostru a avut un impact semnificativ asupra modului în care sunt percepute abandonul și instituționalizarea, la nivel global.
Mai este o mențiune importantă pe care trebuie să o fac. Există încă țări în care copiii sunt plasați în instituții și unde se consideră că aceasta este o soluție mai bună decât plasamentul în familii în care există abuz, consum de substanțe sau diverse activități infracționale. Aceste țări consideră că instituțiile lor nu sunt comparabile cu cele pe care Ceaușescu le-a lăsat moștenire României și, din acest motiv, susțin că studiul face referire doar la instituții în care copiii erau supuși unor tratamente inumane.
Din perspectiva noastră, însă, chiar și atunci când o instituție este cât se poate de bine organizată, efectul instituționalizării asupra copiilor rămâne negativ și semnificativ. De aceea, am militat ca rezultatele acestui studiu să ajungă oriunde în lume și ca autoritățile locale să fie informate cu privire la efectele instituționalizării, având astfel datele necesare pentru a-și modifica politicile de protecție a copilului și pentru a crea sisteme alternative pentru copiii abandonați. Cred că studiul nostru a avut un efect relevant asupra felului în care protecția copilului este privită astăzi, la nivel global.
Un alt aspect pe care aș vrea să îl menționez, cu toată modestia, este că acest studiu, în special prin perspectiva sa randomizată, a avut un impact esențial asupra științei dezvoltării umane, neuroștiinței și cercetării dezvoltării timpurii. Rezultatele noastre au evidențiat importanța adversităților timpurii asupra dezvoltării copilului pe termen lung. Am urmărit acești copii până în adolescență și, în prezent, până la maturitate, studiul având deja 25 de ani. Putem demonstra efectele pe termen lung ale instituționalizării, ale deprivării emoționale și ale neglijării. Putem identifica factorii care duc la recuperarea întârzierilor provocate de instituționalizarea timpurie și avem date care arată că, pe anumite paliere, recuperarea poate fi completă, dacă intervenția este realizată la timp, iar pe altele este doar parțială.De pildă, în zona responsivității sociale, copiii plasați în asistență maternală la vârste mici au recuperat aproape complet acest palier de dezvoltare, ceea ce înseamnă că, pe termen lung, se vot putea integra social cu succes.
Există un cercetător de origine română, Sir Michael Rutter, care a realizat o cercetare asupra copiilor români adoptați în Anglia din instituții și care a concluzionat că acești copii manifestau semnele unui sindrom pe care l-a numit „cvasi-autism”, caracterizat prin dificultăți de relaționare socială. Am observat însă că, în cadrul studiului nostru, copiii plasați în familii nu au mai manifestat acest tip de sindrom.
O altă descoperire a fost faptul că nivelul de IQ al copiilor crescuți în familie era mai ridicat decât al copiilor instituționalizați, chiar dacă porniseră de la parametri similari. Totuși, am avut și un al treilea grup de control, format din copii crescuți în familii fără istoric de abandon sau neglijare, iar rezultatele au arătat că, deși copiii din asistență maternală aveau scoruri de IQ superioare celor instituționalizați, în medie acestea rămâneau sub nivelul copiilor care nu experimentaseră niciodată abandonul.
De-a lungul timpului am putut identifica că unul dintre cele mai importante aspecte a fost stabilitatea copilului. Chiar și în cazul copiilor preluați în asistență maternală, dacă familia a fost schimbată și copilul nu a rămas acolo până la 18 ani, dezvoltarea lui a fost afectată. În schimb, acolo unde a existat constanță, rezultatele cognitive, sociale și psihologice ale copilului au fost mult mai bune.
Referitor la colaborarea cu Fundația SERA România și cu Bogdan Simion, pot spune fără nicio rezervă că studiul nostru nu ar fi ajuns în acest punct fără ei și, probabil, nici nu ar fi pornit. În absența lor, ar fi trebuit să colaborăm direct cu fiecare instituție, cu primării, cu instituții precum Direcția Generală de Protecție a Copilului. Era o perioadă de schimbări permanente ale legislației, pe care noi nu le-am fi putut naviga și urmări de la distanță, iar cineva trebuia să fie prezent permanent aici, în România, pentru a asigura funcționarea lucrurilor. Fundația SERA România a fost acel „cineva”, care a pus laolaltă toate elementele, toți factorii decizionali, și a negociat constant pentru ca noi să putem derula studiul în parametrii și la standardele pe care ni le-am propus. Rolul lor a fost crucial.
Mai este ceva, studiul nostru nu a fost întâmpinat cu ușile deschise la început. A existat multă opoziție din partea unor reprezentanți ai guvernului, care susțineau că nu există dovezi că traiul în instituții are un impact negativ asupra copiilor. Astfel, simpla demarare a studiului a necesitat o muncă substanțială de clarificare și convingere, pe care noi nu am fi putut să o ducem singuri.
Acest studiu a fost important pentru noi toți, profesional și personal și știm că a avut efect asupra multor copii. Știu că, la una dintre primele vizite la Leagănul Sf. Ecaterina din București, a venit către mine o fetiță drăgălașă, cu păr creț, care m-a prins strâns de mână și m-a privit. Într-un astfel de moment, salvatorul din tine se activează și, involuntar, în mintea ta se derulează niște scenarii de film. Începi să te gândești dacă ar fi posibil să ascunzi copilul într-o valiză și să-l duci acasă cu tine, unde să îi oferi iubirea și siguranța pe care nu părea să le fi avut vreodată. Și, sigur, partea responsabilă din tine știe că nu poți face asta și nu este posibil. Dar în final cred că am salvat mai mult decât acea fetiță. Cred că, în urma studiului nostru, foarte mulți copii au beneficiat de vieți mai bune, în România și în lume.
