Am copilărit în șoaptă și cu draperiile trase în casa bunicilor. Simțeam și trăiam cu frica lor ca și cum ar fi a mea, fără să știu ce ne amenință. Bunica era moașă și bunicul tapițer. Dar asta în altă viață și alt loc decât casa lor din Galați în care eu m-am născut. Iar ăsta a fost un secret teribil de bine păstrat. Abia la 23 de ani am aflat cine sunt, de unde vin și care este originea si povestea familiei mele. Și nici măcar atunci nu am realizat că ce au trăit ei în tinerețe, fără să știu, e parte din mine azi. Frica și sentimentul că nu aparțin m-au urmărit toată viața.
Din când în când bunicul meu scotea din sertarul unde le ținea încuiate câteva cărți cu coperte groase și cu un scris indescifrabil pentru mine. Le răsfoia și apoi le învelea în pânză cu mare băgare de seamă. Spunea că acele cărți sunt sfinte. Mult mai târziu am aflat că au stat numai la pieptul lui și cu toată ploaia rece din ziua în care au fugit, ele nu s-au udat deloc. Bunicii mei sunt dintre puținii evrei supraviețuitori dintr-un teritoriu ucrainean din fosta Rusie comunistă.
Au fugit din satul lor într-o dimineață de octombrie rece și ploioasă de frica deportării forțate în Siberia. Bagajele și le-au făcut în grabă și au luat doar ce puteau căra pe umeri. Câteva haine groase, ceva de-ale gurii, cărțile care mi-au fascinat copilăria și câteva fotografii. Au trecut granița pe jos. Singura lor scăpare a fost să treacă Prutul la Reni și să ajungă în Galați. Aici și-au schimbat numele și au reînceput o nouă viață. Nu am aflat niciodată numele nostru de familie adevărat.
Toată viața au trăit cu frica de a nu fi recunoscuți și pârâți autorităților. Ca să-și ascundă urmele au mers de când îi știu la o biserică ortodoxă din cartier. Chiar și atunci când vina de-a te fi născut evreu nu te mai condamna la deportare în Siberia.
Au locuit a doua lor viață într-o locuință colectivă din Galați, într-o casa mică, veche, cu un petic de grădină, în care mai trăia o familie destul de numeroasă. Singura alee era străjuită de o parte și de alta de cale cu flori albe deosebit de frumoase. În colțul sudic era un nuc foarte bătrân care la fiecare furtună mai puternică risca să se rupă și să cadă peste casă. O iasomie bătrână ce se împletea frumos pe un butuc de viță de vie în colțul vestic era cea care făcea din acea curte un colț de rai. Mai erau și câteva fire de zmeură mică și atât de parfumată, încât gustul lor îmi revine și acum în minte când mă gândesc.
În casă, însă, mi-a fost întotdeauna frică. Toate geamurile erau acoperite cu draperii groase și perdele. Lumina își făcea cu greu loc printre ele. Se vorbea mereu în șoaptă și am învățat că pereții au urechi. Eram mică și nu înțelegeam de ce este totul atât de apăsător, dar mintea mea de copil vedea pe fiecare colț al pereților zeci și zeci de urechi. Deși aveam o sobă de teracotă, nu îmi aduc aminte să fi fost vreodată caldă.
Am învățat de mică ce este teama și frica, am învățat să fiu retrasă și ascultătoare și să privesc ore întregi natura de pe palma de pământ din curtea bunicilor.
Bunica gătea foarte gustos și deseori i se umpleau deodată ochii de lacrimi fără motiv. Făcea borșuri ucrainene de sfeclă roșie și plăcinte cu varză acră și legume. Făcea plăcintă învârtită cu semințe de mac și miez de nucă. Deseori mâncam chiar și la școală pâine de casă și nuci puțin rumenite în cuptor cu puțină sare. Bunica era mică de înălțime, cu părul lung, prins într-un coc la spate, cu ochii de albăstrea, cu pomeții întinși și gura mică și temătoare de a scoate ceva nepotrivit.
Cum se lumina de ziuă, își punea șorțul înflorat și frământa pâinea pe care o cocea la soba pe lemne din bucătărie. Pregătea zilnic mâncare și niciodată nu arunca. Tot ce rămânea de la ziua anterioara reușea să transforme cu dibăcie în alt fel de mâncare. Cojile de cartofi erau uscate pe sobă și puse ori pe foc iarna, ori transformate într-un terci în zilele când nu aveau bani. Cojile de nucă erau puse și ele pe foc, iar când din nucul bătrân se rupeau crăci, bunelu le strângea pentru la iarnă.
Erau foarte economi și nimic nu era lăsat la voia întâmplării.
Bunicul era înalt și slab, cu un nas acvilin și ochi tot ca de albăstrea. Era vesel din fire și tare mult îi plăcea să povestească. Inventa din orice povești. Acum, după mulți ani, realizez că toate poveștile lui erau cu război. Războiul îl bântuia. Dar nouă ne plăceau mult. Mai ales că poveștile lui erau și vesele și triste. Punea multă veselie în amalgamul ăla de personaje cu nume ciudate și întâmplări stranii. Parcă veneau dintr-o viață anterioară.
Fratele lui bunelu s-a făcut păpușar la teatrul din Galați. El era cu adevărat un om foarte trist. Nu inventa povești. De la el am aflat târziu puținele lucruri pe care le știu despre prima viață a bunicilor mei. Mereu zicea, tu trebuie să le scrii! Să rămână pentru vecie! Să știe și alții ce am pătimit noi.
Cei din familia bunicului care au reușit să se salveze, au plecat mai departe. Unii au ajuns în America. Când eram copil primeam din când în când pachete mult așteptate din străinătate. De văzut nu s-au mai văzut niciodată. După ce și-au părăsit locurile natale, nu au mai revenit niciodată. Le-a fost frică. Frica pusese stăpânire pe ei și au reușit să ne-o transmită și nouă, nepoților.
Mărturie donată anonim pentru campania Bagajele Abandonului. Proiect finanțat de CARE prin SERA Romania, Care Franța și FONPC.