Îmi amintesc de primele imagini din 1990 cu instituțiile în care se aflau copiii abandonați ai României și știu că, pentru mine, acele imagini au fost șocante. Părea că modul în care erau tratați nu era uman. Iar eu eram, la rândul meu, un copil și nu pricepeam cum a fost posibil ca alți copii, ca mine, să trăiască în asemenea spații, care păreau niște lagăre de concentrare.
Îmi aduc aminte din comunism de teama de a nu spune ceva ce te-ar fi putut pune în pericol; părinții mei îmi transmiteau asta, că trebuie să fim atenți ce spunem, toți ne cenzuram. Apoi, după Revoluție, au apărut aceste imagini despre realitatea orfelinatelor românești și lumea putea să vorbească liber și să se gândească cum a fost posibil așa ceva.
Nu știu dacă decizia mea de a lucra în asistență socială a avut vreo legătură cu imaginile pe care le-am văzut atunci și care m-au marcat. Eu visasem mereu să devin educatoare, chiar din timpul comunismului. Apoi, după terminarea liceului, am găsit chiar în Călărași, de unde provin, o formare ca educator/învățător și am fost foarte entuziasmată să mă înscriu la acest institut. Am depus dosarul și abia apoi am aflat că era o formare dedicată învățământului special și caselor de copii, care încă se numeau așa la acea vreme. Inițial, am fost puțin îngrijorată; eu visasem să lucrez într-o grădiniță cu copii tipici. Și apoi am fost chemați la prima zi de practică, într-o casă de copii din Călărași. După prima zi de contact cu acei copii, am realizat că asta vreau să fac și că aș vrea să mă implic și să lucrez cu ei. M-am gândit că într-o grădiniță vor fi mereu oameni doritori să lucreze, dar într-un centru de plasament nu prea dorea nimeni să vină. Și am vrut eu să fiu acolo pentru ei. Mă emoționează și acum să-mi aduc aminte de acel moment.
Am fost complet cucerită atunci de nevoia acelor copii de afecțiune, de modul în care se lipeau de noi și aveau nevoie să împărtășească cu noi totul: ce simțeau, ce trăiau, chiar și ce visaseră cu o noapte în urmă. Am rămas foarte uimită de câtă nevoie aveau acești copii de atenție și am simțit că îmi doresc să fac acest lucru. Acolo s-a petrecut schimbarea în mine: am intrat în acea instituție cu gândul că nu acolo vreau să ajung și am ieșit convinsă că aceasta era menirea mea.
Și acesta a rămas apoi visul meu, să lucrez acolo, și am tot urmărit dacă erau posturi vacante, dacă se organizau concursuri și am urmat acest drum. Din acel moment acesta a fost scopul meu, să încerc tot ce ține de mine ca acestor copii să le fie bine. Nu am reușit să mă angajez chiar în acel centru, dar, după ce am terminat studiile, în anul 2000, am început să lucrez la un centru de plasament la Făurei, undeva la vreo 50 de km de Călărași. Și acolo am lucrat 3 ani, făcând naveta zilnic. O perioadă am și stat acolo în gazdă, pentru că uneori lucram câte trei zile succesiv, de la 7 dimineața la 9 seara. De ajuns aveam cu ce ajunge, dar nu mai aveam cu ce să mă întorc. După 3 ani de zile m-am transferat la Complexul de Servicii Comunitare pentru copii cu handicap sever din Călărași.
Dar chiar și acum mi se întâmplă să mă întâlnesc cu copiii de la Făurei, care acum sunt oameni în toată firea, cu familii și cu responsabilități. Și când îi aud că strigă după mine pe stradă, cu bucurie: „d-na Oana”, și te iau în brațe și îți povestesc despre viața lor, mă gândesc că ceva am făcut bine și am avut o influență bună, dacă ei vin, după mai bine 20 de ani, cu atâta bucurie și deschidere către mine. Simt că, din acest punct de vedere, am reușit ce mi-am propus: să le fac viața mai frumoasă.
Alături de Fundația SERA România am început să lucrez încă din anul 2003. La nivelul județului Călărași au fost înființate trei centre: Complexul de Servicii Comunitare pentru Copii cu Handicap Sever, Centrul de Servicii Sociale pentru Copil și Familie SERA și centrul pe care îl conduc și în acest moment – Centrul de Recuperare de Zi pentru Copii cu Dizabilități. Impactul pe care l-a avut Fundația SERA în sprijinirea nevoilor copiilor vulnerabili la nivelul acestui județ este major, ei au sprijinit foarte mult activitatea autoritățile locale.
La acest Complex de Servicii Comunitare pentru copii cu Handicap Sever am lucrat, în prima etapă, cu copii veniți de la Căminul-Spital Videle, din Teleorman. Practic, eu nu am prins chiar momentul sosirii copiilor de la Videle, dar colegele mele povesteau ce comportamente dificile aveau la momentul mutării lor acolo. Toate interacțiunile cu ei erau complicate, mai ales momentul mesei, când se iscau adevărate bătălii pentru mâncare.
Nu știm exact ce trăiseră ei la Videle, dar era evident că fuseseră într-o luptă pentru supraviețuire și a fost nevoie de timp ca ei să își schimbe comportamentul și să priceapă că aici aveau de toate și nu trebuiau să lupte pentru nimic. A fost o investiție de timp și răbdare ca ei să înțeleagă, fiecare după capacitatea lui, că aici se aflau într-un altfel de spațiu, în care se puteau simți în siguranță.
Aici, în noua instituție, copiii aveau toate condițiile de viață. Aveam grupe de 8–10 copii, organizați în module. Era personal suficient pentru ca ei să poată fi supravegheați. Și puteai să vezi schimbările destul de rapid. Primul lucru pe care l-am putut observa a fost că, treptat, s-a micșorat numărul de pampers pe care îl foloseam. Odată eliminate sursele de stres majore, copiii începeau să dezvolte aceste deprinderi de autonomie personală.
În aproximativ un an de zile au început să se vadă rezultatele, iar la momentul venirii mele copiii erau într-o stare deja bună. Interacționau cu personalul mult mai bine, mulți dintre ei începuseră să se hrănească singuri, folosind tacâmuri. Puteau avea răbdare până se servea masa și nu se mai genera o stare de anxietate, știau că vor fi hrăniți, deci puteau avea răbdare să primească toată lumea mâncare. Puteau fi deja implicați în mici activități care să le dea autonomie, cum ar fi să-și facă patul sau să se îmbrace, să-și ajute colegii cu dizabilități mai complexe. Par lucruri simple, dar, comparativ cu felul în care acești copii ajunseseră în acest centru, era de-a dreptul un miracol la nivelul dezvoltării deprinderilor de autonomie personală.
Asupra acestui aspect s-a lucrat la început, să le creștem gradul de independență. Apoi s-a trecut la alte obiective: intervenție educațională, psihologică, kinetoterapie, în funcție de ce recomandări medicale avea fiecare. Au fost înscriși în programe de recuperare și copii care nu se deplasau deloc când au ajuns la noi în centru începeau să meargă și să fie independenți.
Apoi am mers mai departe și le-am dezvoltat și talentul creativ. Aveam o fetiță care era non-verbală, dar avea o ureche muzicală extraordinară. Nu putea reproduce cuvintele, dar intona perfect orice melodie, chiar dacă o ascultase o singură dată. Și era și o foarte talentată dansatoare, iar noi am încurajat aceste abilități. Această fetiță formase chiar un cuplu de dans cu un băiețel de la noi din instituție și învățaseră tot felul de dansuri, de la vals la dans contemporan. Vedeai că lor le făcea foarte multă plăcere și le aducea beneficii această exprimare artistică.
Mai aveam copii foarte talentați la desen sau care aveau îndemânare în modelaj. În centrul de zi aveam câteva fetițe pasionate de goblen și una dintre ele putea lucra goblen 5D, ceva teribil de complicat, ce eu nu aș putea face niciodată, dar acest copil putea finaliza un astfel de proiect într-o săptămână. Deci existau acolo resurse care puteau fi dezvoltate, dacă exista suficientă răbdare și li se dădea atenție. Din păcate, familiile nu prea erau interesate de evoluția lor și, chiar dacă noi făceam progrese mari cu ei, ulterior, fără sprijinul familiei, ei ajungeau în instituții de adulți.
Colaborarea cu cei de la Fundația SERA a fost foarte benefică pentru noi, ei ne-au facilitat accesul la informații și resurse pe care noi nu le puteam accesa într-un timp atât de scurt sau la nivelul profesional la care au făcut-o ei. Au venit nu doar cu investiții, ci și cu niște modele și standarde de îngrijire a copilului cu dizabilitate, pe care poate noi le-am fi dobândit mult mai târziu, mai ales în contextul unei legislații în permanentă schimbare, în care era destul de greu să ții pasul cu noile norme de implementare.
I-am cunoscut pe cei de la Fundația SERA România mai întâi prin intermediul psihologului Simona Munteanu, care venea adesea în vizite de monitorizare la centrul pentru copii cu handicap sever, pe care tot SERA îl construise. Tot fundația a susținut, timp de un an de zile, salariile asistenților maternali care au fost dispuși să preia copii din centrul pentru copii cu handicap. Practic, ei veneau și deschideau proiectul înainte ca autoritățile să aibă posibilitatea legală de a o face și astfel creau un precedent. De asemenea, au susținut tratamente medicale pentru rezidenții care aveau nevoi medicale ce ne depășeau. Ne-au donat un microbuz pentru deplasările rezidenților de la centrul pentru copii cu handicap, dar și ale copiilor de la centrul de zi. În centrul de recuperare nu veneau doar copiii instituționalizați, ci toți copiii din județ care aveau nevoie de recuperare medicală, deci impactul lor a fost foarte important.
Ne-au oferit acest microbuz și carburantul necesar pentru a-i ajuta pe toți copiii care aveau nevoie de sprijin și nu puteau fi aduși de părinți la aceste servicii de recuperare. Microbuzul pleca dimineața până la cea mai îndepărtată comună din județ, aduna toți copiii care aveau nevoie de ajutor, iar seara făcea cale întoarsă pentru a-i duce înapoi. A fost un ajutor esențial. De asemenea, locul de joacă de la Complexul de Servicii Comunitare pentru Copii cu Handicap Sever a fost finanțat tot de fundație, la fel și dotările centrului de zi. Iar dacă, într-o perioadă, nu am avut kinetoterapeut în centru, ne-au asigurat ei unul, de la București. Sunt foarte multe paliere pe care Fundația SERA a sprijinit activitatea noastră, inclusiv pe zona de prevenire a abandonului.
Cel mai mult mă bucur când familiile vin să-și vadă copiii și țin legătura cu ei. Când sună și vorbesc cu ei la telefon, când cer fotografii cu copiii și știu că se duc acasă și arată ce fac copiii lor. Când se bucură alături de ei și de noi de fiecare progres. Nu se întâmplă mereu asta, dar atunci când văd așa ceva, simt că și munca noastră are sens.
Referitor la aniversarea SERA de 30 de ani, m-am gândit mult la ce anume reprezintă acești oameni pentru mine, o organizație care, de atâția ani, m-a ajutat să-mi îndeplinesc visul de a le oferi copiilor vulnerabili o viață mai bună. Și aș putea să spun că, pentru mine, SERA înseamnă patru cuvinte:
SERIOZITATE
EMPATIE
RESPECT
ACȚIUNE
Sunt oameni implicați în sistemul de asistență socială, iar eu pot vorbi doar despre județul pe care îl reprezint, dar ei au acționat la nivelul întregii țări. Ei sunt cei care au deschis niște drumuri; la noi au făcut primul centru de recuperare pentru copiii cu dizabilități, până atunci părinții din Călărași mergeau cu copiii în alte județe. S-au întâmplat multe lucruri bune și frumoase alături de ei și, pentru toate acestea, eu le mulțumesc, în numele meu și în numele colegilor mei.
