Loader

Concluziile Muzeului Abandonului la 9 luni de la lansarea proiectului

DETALII TEHNICE

Descriere

Echipa Muzeului Abandonului a „arhivat” într-o dezbatere publică, după 9 luni de proiect, concluziile despre abandon din perspectivă istorică, psihologică, muzeală și curatorială.

La masa dezbaterii s-au aflat Simona Tache – psiholog și jurnalist, consultant al M.A., Daniela Boșca – Director executiv FONPC și psiholog, consultant al M.A., Ioana Călinescu – jurnalist, specialist comunicare, co-fondator M.A., Simina Bădică – istoric, specialist în istora comunismului, curator, co-fondator M.A.. Discuția a fost moderată de Oana Drăgulinescu – jurnalist, specialist comunicare, fondator M.A. Puteți urmări întreaga dezbatere aici.

 

Muzeul abandonului, o narațiune istorică și un concept curatorial

Simina Bădică, istoric și curator la House of European History în Bruxelles, se ocupă de multă vreme de expunerea și cercetarea comunismului și a postcomunismului din  perspectiva traumelor colective din istoria recentă a României și a Europei. Simina a oferit consultanță și a creat conceptul curatorial al proiectului Muzeul Abandonului.

– primul lucru pe care aș putea să îl spun ca istoric și curator în acest proiect este că subiectul copiilor instituționalizați din România lui Ceaușescu și din România postcomunistă este un subiect foarte puțin cunoscut și cercetat. Au apărut în ultimii ani câteva lucrări, dar de-abia le punem cap la cap. E aproape ca o muncă de detectiv în care avem mai degrabă un carnețel plin de întrebări decât de răspunsuri.

– Nu avem foarte multe surse oficiale, dar există o arhivă dispersată între foarte multe organizații, ONG-uri din țară, care au documentat de la începutul anilor ’90 acest fenomen. De unde părea la început că nu avem nimic, că avem doar niște reportaje făcute de televiziuni occidentale în anii 90, ceea ce firește că sunt o sursă importantă, am descoperit că avem de fapt în România o arhivă dispersată pe care noi încercăm să o aducem laolaltă prin digitizare, să conectăm aceste arhive și, în acest fel, să avem o imagine cât de cât mai coerentă și mai documentată despre ce a însemnat acest sistem de protecție a copilului.

– O altă direcție foarte importantă care s-a conturat în această primă etapă a proiectului a fost cointeresarea, în doar câteva luni, a altor instituții muzeale și de cercetare, preocupate de istoria comunismului, care până acum au ignorat această poveste cu totul. Cum ar fi Muzeul Ororilor Comunismului sau Memorialul Gherla. Am intrat într-o colaborare, ceea ce mi se pare foarte important, pentru că niciodată lucrurile nu le poate face o singură instituție, un singur om, un singur grup de oameni cu energie și dorință de a face.

– Deja câteva obiecte găsite la Căminul Spital de la Sighet au fost incluse în colecția muzeului House of European History din Bruxelles: hăinuțe ale copiilor, jucării, care odată intrate în colecția permanentă vor ajunge în expoziții și prin ele vom putea spune această poveste pentru care nu existau artefacte până acum.

– În istoria oficială a comunismului românesc, și când spun asta mă refer la Raportul de condamnare a comunismului, citit de Președintele României în 2006 și adoptat ca un fel de document oficial al statului român, în acest raport, repet, care are sute de pagini despre crimele comunismului în România, NU există niciun rând despre instituționalizarea copiilor și despre acest sistem care a făcut mii de victime.

– Pentru mine e foarte important în proiectul asta să nu mai vorbim despre mame care își abandonează copiii, ci despre părinți care își abandonează copiii. Începând cu decretul 770, interzicerea avortului în România comunistă, femeile în România au devenit responsabile și vinovate de o oroare pe care nu aveau cum să și-o asume, de o oroare care le-a traumatizat și pe ele, de la copii nedoriți, la avorturile legale, la copii care au devenit orfani în urma acestor încercări ilegale de avort, la copii care au fost abandonați în spital pentru că pur și simplu nimeni nu mai avea cum să aibă grijă de ei.

– Mulți dintre părinți și-au abandonat copiii crezând că statul va ști să aibă mai multă grijă decât ei de acel copil. E un fel de neîncredere în forțele proprii, în capacitatea ta de părinte și cred că la fel se întâmplă și cu memoria, cu istoria, cu traumele noastre: le abandonăm pentru că nu credem că suntem în stare să ne ocupăm cum trebuie de ele.

 

Muzeul abandonului, un spațiu al vindecării

Simona Tache, jurnalist și psiholog, este consultantul muzeului și a creat maniera și tonul vocii de adresare către donatorii noștri și către victimele abandonului.

–  A găsi vinovați, a acuza, nu este niciodată vindecător. Vindecător este ca oamenii să se conecteze din vulnerabilitatea lor, durerea lor, să spună fiecare povestea în așa fel încât să poată fi auzit de celălalt. A ridica vocea și a spune x sau y este vinovat, îngrijitorii au fost niște monștri, este cea mai nevindecătoare variantă posibilă. Acei îngrijitori, acei părinți care au abandonat, acele mame care încă sunt blamate, au fost și sunt niște victime ale unui sistem absolut monstruos care a distrus destine, oameni, vieți și încă lasă urme în tot ce înseamnă țara asta și oamenii ei.

– Oricine lucrează cu Social Media și face campanii de comunicare știe că oamenii sunt foarte greu de convins să facă ceva. Aici a fost surpriza mea. Au venit mărturii într-un număr atât de mare, încât e copleșitor pentru noi toți. Mă așteptam că oamenii au nevoie să vorbească, dar nu mă așteptam că au atât de mare nevoie. Nu am crezut că o să reușim să-i aducem atât de aproape de muzeu, atât de repede, sau că ei vor dori atât de repede să vină.

– Ne minimalizăm suferința atunci când începem să vorbim despre ea, pentru că vocea critică a societății nu legitimează ca fiind suferință decât tragediile. Noi am crescut cu acest mesaj: dacă ai mâncare, dacă ești trimis la școală, ai tot ce-ți trebuie, alții nu au nici asta. De ce te plângi? Ți-a murit cineva? Ai vreo boală? De ce suferi? Nu e ok să suferi! E ceva în neregulă cu tine dacă suferi. E ceva în neregulă cu tine dacă te doare. Nu ești suficient de puternic. În realitate să fii puternic nu înseamnă să nu te doară. Ar fi bine să nu mai ocolim lucrurile care dor. Ne va fi mai bine după ce plângem și procesăm durerile astea, indiferent dacă ele sunt personale sau sunt la nivel de societate. Împreună ne e mai ușor. Nu suntem siguri. Muzeul abandonului asta ne artă. Că nu suntem singuri.

 

Muzeul abandonului, o punte către comunitatea celor care și-au trăit copilăria în sistemul de protecție a copilului.

Daniela Boșca, psiholog și Director Executiv al Federației ONG pentru Copil (FONPC), consultantul muzeului și legătura cu specialiștii din domeniul protecției copilului.

– Dacă ne uităm la raportul copiilor abandonați, vedem că rata abandonului nu a scăzut simțitor din 1997 până  azi (de la 1,66 la 1,20). Dacă îi adăugăm la copii abandonați în sistemul de protecție și pe cei peste 150.000 de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate, și copiii aflați în serviciile de prevenire în cadrul Asistenței Sociale, reiese că nu a scăzut foarte mult rata abandonului, în orice formă ar fi el.

– Lucrarea mea de doctorat este despre părinți. Mi-am propus să aflu de ce studiile și cercetările actuale arată că părinții din România sunt atât de „buni”. În condițiile în care suntem nr. 1 la mortalitate infantilă, suntem nr. 1 la abandon, nr. 1 la mame minore,

Anul trecut, în 2020, s-au născut cei mai puțini copii din 1930 până în prezent. E o urgență să începem din nou să ne prețuim copiii. Cred că acest muzeu al abandonului trage un semnal de alarmă.

– E foarte important că oamenii vin și vorbesc despre traumele lor pentru că este primul pas spre vindecare. Dacă nu ne vom vindeca, atunci cu siguranță vom vorbi în continuare de copii abandonați, de copii abuzați, de copii nefericiți care nu apucă să-și trăiască copilăria din cauza problemelor – copii în pragul sărăciei, în violență, cam așa arată harta României dacă stăm bine să ne uităm. E important să ne cunoaștem trecutul și nu doar să-l cunoaștem, dar să lucrăm asupra lui, să vedem ce s-a întâmplat acolo și cum putem să vindecăm.

 

Muzeul Abandonului, un proiect de comunicare.

Ioana Călinescu, jurnalist, specialist în comunicare, co-fondator al Muzeului Abandonului.

– Chiar de la începutul proiectului am avut parte de acest impact emoțional direct. Absolut orice om am contactat, fie pentru a intra în echipa proiectului, fie pentru a participa într-o formă sau alta la construirea acestui muzeu, reacția a fost extrem de intensă… nu de puține ori ni s-a întâmplat ca, spunând doar că facem Muzeul Abandonului, am stârnit lacrimi, deci doar prin numele lui, Muzeul Abandonului este un proiect de comunicare. Este extraordinar și unic, cel puțin din cunoștințele noastre, această situație în care se naște mai întâi o comunitate în jurul unui muzeu și abia apoi se deschide muzeul.

– Vocea muzeului nu este o voce justițiară, este o voce memorială. Ne este în continuare greu să căutăm vocea muzeului, pentru că, de fapt, muzeul are foarte multe voci și toate vocile astea se aud și se vor auzi în Muzeul Abandonului.

– Oricât a părut în acești 30 de ani că vorbim despre copii abandonați, în realitate această comunitate a rămas invizibilă. În muzeu vom auzi aceste voci neauzite. Pentru ca acest proces colectiv de vindecare să înceapă, pentru ca ei să nu mai fie invizibili, este esențial să existe public. Noi trebuie să fim acolo. Să-i vedem.

Muzeul Abandonului. Muzeuforum digital și participativ și Mărturii 21 sunt co-finanțate de AFCN – Administrația Fondului Cultural National și de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul Programului București – Oraș deschis 2021.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Proiectul Mărturii-21 a fost co-finanțat de Primăria Capitalei prin ARCUB în cadrul Programului București – Oraș deschis 2021. Pentru informații detaliate despre programul de finanțare al Primăriei Municipiului București prin ARCUB, puteți accesa www.arcub.ro 

Partenerii proiectului: Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil, Fundația Hope and Homes for Children România, Fundația SERA România, Opera Comică pentru Copii, Primăria Municipiului Sighetu-Marmației, Quartz Records, Rețeaua Națională a Muzeelor din România.

Parteneri media: Euromedia, Gala Societății Civile, IQads, platforma iQool, Scena 9, Spotmedia, Zile și nopți.

Autor
-
Cuvinte cheie