Abandonat

02 feb. Abandonat

Potrivit legii nr. 47 din 13 iulie 1993, cu privire la declararea judecătorească a abandonului, copilul nevizitat timp de șase luni de un membru al familiei era considerat „abandonat” și putea deveni adoptabil prin demararea procedurilor legale pentru decăderea din drepturi a familiei biologice. 

Din perspectiva legii nr. 272/2004, care a abrogat-o pe cea din 1993, părăsirea copilului / abandonul de familie reprezintă cea mai gravă formă de neglijare a copilului.

În statisticile Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, copiii abandonați în maternități sau alte secții spitalicești sunt numiți „părăsiți”, nu „abandonați” – pentru că serviciul de asistență socială încearcă reintegrarea lor în familie, respectiv plasamentul lor în familia extinsă sau într-una substitutivă, dacă acest lucru reprezintă interesul superior al copilului.

Dacă ne gândim la cei peste 100.000 de copii instituționalizați la începutul anilor ‘90, este important de punctat că mai mult de 90 de procente aveau familii în viață, unii dintre ei fiind vizitați și menținând legătura cu familia sau petrecându-și vacanțele școlare acasă. Spre deosebire de sistemul de atunci, care favoriza instituționalizarea și determina deseori pierderea „urmei” copiilor prin transferul de la o instituție la alta, în funcție de supra-aglomerare sau de etapele de închidere ale vechilor instituții, astăzi se fac eforturi majore pentru dreptul copiilor de a-și cunoaște identitatea și rădăcinile și de a menține legătura cu familia biologică.

Silvia Burciu, psiholog la Asociația Ajungem Mari care lucrează cu copiii instituționalizați de astăzi, ne-a explicat în podcastul Pe urmele abandonului că tinerii din sistem au multe întrebări atunci când procesează trauma de abandon, căreia i se adaugă trauma instituționalizării: „Ce am făcut să merit asta? De ce eu și nu altcineva? Sunt oare un copil rău? Sunt oare un om rău? Merit să fiu iubit?”.