Primul abandon a avut loc înainte să mă nasc. Tata a luat-o în căsătorie pe mama la presiunile bunicii materne. Avea doar 16 ani și era însărcinată cu mine. Dacă nu ar fi luat-o de soție, bunica l-ar fi denunțat pentru viol. Da, viol, la 12 ani ai mamei, când tata avea 23, căci atunci a început ”relația lor” ce avea să dureze aproape 3 decenii, până la divorț. M-am născut când mama avea 17 ani și o lună și îi fuseseră deja furate o parte din copilărie și toată adolescența.
La 3 ani, al doilea abandon. Mi-l amintesc atât de clar, deși uneori mă îndoiesc că pot avea amintiri atât de vivide de la o vârstă așa de mică. Câteodată aș vrea să fie o proiecție a minții mele. Începusem să cresc, deveneam tot mai curioasă și mă jucam des cu obiecte mici care mi se păreau fascinante, oricât de banale ar fi fost. Mama mă lăsă singură în casă cu un sertar scos din dulap și pus pe pat, în care avea depozitate vrute și nevrute și eu scotoceam printre ele fără să mă plictisesc. Mă jucam cât ea făcea treburi pe afară. Nu ar fi putut altfel, nu stăteam fără ea. Am avut noroc, nu am băgât în gură nimic cu care m-aș fi putut sufoca. Pasiunea mea pentru obiecte mici m-a făcut să devin curioasă și de nasturi, evident. Tata avea obiceiul să mă țină pe pieptul lui cât stătea întins în pat și se uita la televizor. Cum purta doar cămașă, nasturii lui mă atrăgeau ca un magnet. Într-o zi, mă jucam cu ei și am reușit să deschid unul. Tata nu a observat. Apoi, încă unul. Și încă unul. Tata a observat. În acel moment, m-a împins de pe el, a început să îi spună mamei că am încercat să îl dezbrac și m-a dat afară din cameră. Știu doar că m-a cuprins ceea ce acum pot defini ca fiind rușine, ca și cum am făcut ceva îngrozitor. Asta făceam eu în ochii lui: îl dezbrăcam intenționat. La 3 ani. Nu mai țin minte să mă mai fi ținut vreodată pe pieptul lui de atunci.
La 12 ani, al treilea abandon. Copilăria mea a fost marcată de abuzuri fizice și verbale mai ales asupra mamei, dar și asupra mea și a fratelui meu. Am trăit în teroare. Bătăile pe care le primea mama erau crunte. Începeau chiar și de la 7 dimineața dacă mama nu era gata cu ceaiul și pastila de ranitidină înainte să se trezească tata. ”Tratamentul” după o seară de beție la fel de cruntă. Culmea, când era beat, era cel mai vesel și plăcut om. Țin minte că mă gândeam că aș vrea să fie mereu așa. Era că și cum vedeam printr-o fereastră cum ar fi putut să fie: un tată care râde, ba râde cu noi, cei mai neiubiți de el în alte zile. A doua zi însă, era cumplit. Având în vedere această atmosferă din casă, dar și la sugestia mai multor profesori care credeau în viitorul meu și știau prin ce orori trecem, mama a reușit să îl convingă pe tata să mă trimită doar pe mine, să învăț la oraș. Fratele meu era încă în clasele primare și oricum nu aveau bani să ne țină pe amândoi pe la mătuși. Și așa m-am trezit eu într-o casă străină, la 12 ani, departe de familia mea. Disfuncțională, de altfel. Cred că acest abandon m-a salvat. Cel puțin, asta mi-a zis mama că a fost intenția ei.
3 ani mai târziu, cel mai greu abandon. Mama a fugit de acasă, la muncă în Italia. A strâns bani fără să știe tata, a obținut viza pe ascuns și și-a luat rămas bun de la mine și fratele meu, într-o zi cu soare, în bucătăria mătușii mele. Mă simțeam sfârșită, nici nu puteam să exprim durerea, cuvintele mi se înecau în gât. Prima despărțire dintr-un șir lung. După încă vreo 2 ani de multiple amenințări și chin pentru mine și fratele meu, a plecat și tata în Italia. Rămăsesem singuri. Eu, responsabilă de fratele meu așa cum m-a instruit mama și amândoi gata să ne luăm viața în mâini. Am mai stat vreo 2 ani pe la mătuși, pendulam între cele 2 mătuși de la oraș, până când nu am mai suportat, și, cu acordul și sprijinul financiar de la mama, ne-am mutat în chirie. Eu aveam 17 ani și fratele meu 14 ani.
