Fac parte dintre acei copii care au avut totul. Sau așa am crezut, pentru că asta mi s-a spus: “Ai tot ce îți trebuie”, “Nu îți lipsește nimic”, “Alții doar visează la ce ai tu”.
Am locuit într-o casă mare, cu unchii și bunicii paterni. Familie de intelectuali. Nu aveam lipsuri.
Acum înțeleg. Într-un context în care cei mai mulți oameni nu aveau mâncare sau locuri de muncă, lipsa afecțiunii era un moft, violența fizică era o parte integrată a actului educativ și dovada unei bune creșteri.
Ce copil și-ar putea contrazice părintele?
Cine ar putea să aducă argumente împotriva autorității care te amenință cu “Eu te-am făcut, eu te omor!?”
Evident, pentru tata era doar o expresie pe care o moștenise la rându-i. Pentru mine, care îmi strângeam corpul în fața loviturilor primite de la el, era o declarație de ură și o amenințare la adresa existenței mele. I se înroșea fața, i se înroșeau ochii, mă înșfăca, și, cu palmele, cu coada de la plici, cu o nuia sau cu cureaua mă bătea cu sălbăticie. Nu știam dacă și când o să se oprească. Corpul meu nu-mi aparținea.
Nu aveam voie să plâng sau să mă doară, căci acestea puteau fi în sine un motiv pentru bătaie.
Și înțelegeam. Murise mama și fratele meu, iar tata nu plângea, doar bea. Ceilalți erau mânioși și irascibili. Ce motiv aș fi putut avea eu?
Când am început școala, două colege m-au întrebat într-o pauză, cum e să nu ai mamă. Tristețea din vocea lor m-a panicat.
– Bine, am răspuns. Te bate unul mai puțin.
În timp ce scriu îmi dau seama că pare ireal, și, totodată, mă încearcă un sentiment de impostură – “la alții a fost mai rău”.
30 de ani mai târziu, participând la un curs despre relații, am auzit o frază care m-a făcut să-mi analizez copilăria: “Acasă e locul în care ne-am simțit iubiți, conectați și în siguranță”, ziceau.
Nu. Acasă era locul în care nu eram niciodată în siguranță, în care fiecare avea secrete față de ceilalți, fiecare era conectat cu o substanță sau un obiect și unde nimeni nu a pronunțat vreodată cuvântul “iubire”.
Tata m-a îmbrățișat o singură dată, cu trei săptămâni înainte să moară. Și asta pentru că s-a emoționat că i-am adus un cadou cumpărat din banii mei de alocație. Nu mi-a spus niciodată că mă iubește, doar că “Dacă mor eu n-o să te mai iubească nimeni”.
Iubirea lui a fost despre agresivitate, sacrificiu, respingere, achiziții, depresie, servicii, alcoolism, abandon. Căci și moartea e un fel de abandon.
În copilărie, în momentele tensionate, visam să fug de acasă, să merg la orfelinat. Credeam că acolo vin oamenii care își doresc copii și îi adoptă.
Sunt în terapie de 8 ani. Îmi revin amintiri pe care le-am uitat sau pe care a trebuit să le reprim ca să supraviețuiesc. Nu îmi urăsc părinții deși înțeleg că unele abuzuri au fost cu intenție și altele fără intenție. Și e greu. Încă mai am momente în care simt senzații de strângere în corp, tremur și o frică viscerală care îmi vorbește despre ce am trăit. Știu că eu am uitat, dar corpul meu nu a uitat. Recuperez și mă recuperez.
