Când m-am înscris la facultate mama mea a venit cu mine să fie sigură că mă înscriu la pediatrie și nu în altă parte, pentru că ea a crezut cu tot sufletul că eu sunt făcut pentru asta. Tatăl meu îmi spunea „regele copiilor”, pentru că nu era copil cu care să fi intrat în contact și pe care să nu-l captivez, asta încă din adolescență. Au crezut mult în mine și au luptat pentru ca eu să pot face această meserie.
Lucrul cu copiii necesită un limbaj al sufletului, pe care îl ai sau nu îl ai, nu prea se poate învăța. Eu nu pot să spun că înțeleg mereu părinții care intră la mine în cabinet, dar indubitabil mă pot conecta și pot ajunge mereu la copil și la nevoile lui, indiferent de vârstă sau capacitatea lui de a comunica verbal.
Eu am devenit medic înainte de 1989, am făcut ceea ce se numea circă, la țară, într-o comună, unde am avut grijă de copii între 0 și 18 ani. La acea vreme, la Ministerul Sănătății exista un departament care se numea Mama și Copilul. La orice oră ai fi sunat acolo și ai fi cerut informații despre copilul X din comuna Y, aflai imediat cu ce greutate s-a născut și care era situația lui medicală la zi. Cât timp eu am lucrat în acea comună am avut mortalitate zero la copii și era responsabilitatea mea ca toți copiii să fie dezvoltați în standard și eram controlat dacă îmi fac sau nu treaba.
După 1989 am început să mă lovesc de această parte neștiută a vieții unor copii din România, copiii abandonați.
Într-o zi am primit un copil cu arsură gravă. Adultul care era cu el și care a venit să afle detalii despre starea copilului și dacă va supraviețui, mi s-a părut, din experiența mea medicală în care interacționasem cu sute sau mii de părinți, puțin bizară. Așa că l-am întrebat cine este. Mi-a răspuns că este „stăpânul copilului”. Nu am înțeles ce înseamnă „stăpân” și când am cerut detalii omul a scos o hârtie scrisă de mână, cu creionul, în care cineva, care se identifica drept tatăl copilului, declara că oferă acel copil în schimbul a 4 milioane de lei. Sigur că am anunțat autoritățile, a început o anchetă, se pare că nu era singurul copil aflat în posesia acestui om, iar o altă persoană din zonă avea aproximativ 200 de copii achiziționați. Ce vreau să vă spun este că nu doar în orfelinatele României găseai în acei ani, ai post-comunismului, situații absolut halucinante, dar și în afara lor, iar eu, ca medic, am întâlnit multe povești incredibile. Acesta era contextul acelor ani.
Fundația SERA chiar a făcut ceva în această țară. Oamenii aceștia au lucrat strategic, aplicat și eficient. În tot acel haos generalizat al perioadei post-comuniste, oamenii aceștia aduceau structură și o intervenție strategică.
La un moment dat a ajuns la mine, prin fundația SERA, un copil pe nume Denis. Casa familiei arsese și l-au găsit într-o anexă, efectiv cu nasul mâncat de șobolani. Vi se pare poate un scenariu de film? Din păcate este un caz cât se poate de real, ca multe altele. Eu i-am făcut reconstrucție facială acestui copil, a fost operat apoi și în Franța. Copilul a stat ani de zile în spital și a primit prn Fundația SERA o nouă viață și o mamă care să îl ocrotească, așa cum nu fusese ocrotit înainte, de părinții biologici. Și vreau să vă dau un exemplu despre ce poate face un gest de bunătate dintr-un copil. Acest Denis fusese salvat de SERA și de noi, echipa medicală, iar când în fine s-a externat ajunsese să aibă și el un număr de jucării care îi aparțineau, primite cadou. El a ales să ia doar una și restul să le lase altor copii, ca el, care poate vor petrece mult timp în spital. Între timp Denis nu primise doar o nouă înfățișare și o nouă viață, dar și niște principii noi, printre care și generozitatea.
Mă simt în siguranță printre copii și ei alături de mine, pentru că un copil nu te trădează și nu te minte, deci ei sunt ai mei și eu al lor. Lumea copiilor e cea mai valoroasă pentru mine, poate pentru că ei văd lucruri pe care noi nu mai putem să le vedem sau nu le mai pricepem. Profesorul Lascăr îmi spunea, uneori în glumă, că sunt un soi de Don Quijote, în lupta mea aparent imposibilă de a construi spitale, specialități, drumuri noi în actul medical care duce la salvarea vieții unui copil.
Un copil care vine la tine cu arsuri grave, alături de care stai luni de zile, pentru care poate că e nevoie de operații succesive timp de mai mulți ani, acel copil nu mai este un pacient, el devine prietenul tău. Îl cunoști la nivel profund, știi prin ce trece, așa că o experiență în care pierzi un astfel de copil este devastatoare, pentru că arsura este perfidă și uneori ajunge să utilizeze toate resursele organismului și exact când credeai că este în siguranță îl pierzi. Eu am devenit doctor atunci când am pierdut primul pacient, atunci realizezi responsabilitatea asta colosală. Indiferent de contextul medical, indiferent câte lucruri au mers prost și nu erau în puterea ta să le rezolvi, dacă este misiunea ta reală să fii medic, atunci vei analiza pe toate părțile unde ai greșit, pentru că dacă pacientul tău a pierdut lupta cu viața înseamnă că undeva a fost ceva ce nu ai făcut. Când pacientul tău a murit nu poți spune că ai făcut totul, ceva a lipsit. Cred că fiecare trebuie să avem un contract cu Dumnezeu, să știi care este limita dincolo de care nu poți să treci, lucrurile pe care nu poți să ți le ierți. Pentru mine, contractul cu Dumnezeu mă ține legat de pacient și mă responsabilizează.
Nu cred că am numărat vreodată câți copii am operat pentru Fundația SERA. Dar oameni ca ei și ca alții, au făcut posibilă finanțarea spitalului, în niște vremuri în care nu aveam cu ce să tratăm copiii, nu puteam să le dăm decât penicilină cu gentamicină și ne mureau pe secție câte 90 de copii pe an. Și acești oameni ne puneau la dispoziție tot ce ne trebuia la acel moment, ca să ne facem meseria. Și alături de ei am reușit o mulțime de lucruri, primeam de la ei un medicament absolut necesar în munca noastră, flamazina, care nu exista în țară și nu există nici acum.
Nu mai spun de colaborarea cu Evelyne Soyez, posibilă cu susținerea fundației SERA. Acest profesionist fabulos a dezvoltat ceea ce înseamnă azi kinetoterapie în acest spital, i-a învățat pe colegii mei, i-a dus în Franța, i-a format. Vorbim despre lucruri concrete, care au adus schimbări de durată în îngrijirea copilului. Dacă ar fi mai multe inițiative de acest tip, cu viziune, lucrurile ar fi diferite în România.
În acești ani, de când profesez, am avut parte de cazuri senzaționale, prea multe pentru a putea să le mai contorizez. Uneori vezi și trăiești lucruri inimaginabile, de pildă o copilă cu 105% arsuri (pentru că se contorizează arsura exterioară și interioară), care a avut zile, am reușit să o salvăm, iar astăzi este mamă. Nu știu, din păcate, cât din ce am reușit să dezvoltăm în acest domeniu al chirurgiei estetice pediatrice, cu foarte multă muncă și seriozitate, va merge mai departe. Chirurgia plastică de reconstrucție în urma arsurii este un domeniu foarte complicat, iar din nefericire, tinerii colegi din zona chirurgiei estetice se duc spre zona plastică, nu spre cea reparatorie. Îi înțeleg că vor ca viața să fie mai simplă, să nu lupți luni de zile să salvezi un pacient fără să știi dacă măcar este posibil, când poți să trăiești foarte bine din intervenții chirurgicale pur estetice cu risc și efort minime. Este îngrijorător pentru mine că în aceste moment sunt cam 500 de chirurgi plasticieni în țară și aproximativ 80% dintre ei lucrează exclusiv în privat, adică nu în zona urgențelor medicale.
Pentru că medicina de familie funcționează superficial în România, pentru că nu mai avem policlinici și dispensare, decât foarte puține, unitățile de primire urgențe sunt suprasaturate de sute de cazuri absolut banale, care ar trebui tratate în alte spații decât cele ale urgențelor grave, ceea ce pune o presiune enormă pe colegii mei. Este delicat ce se întâmplă, este delicat să explici de ce nu ar trebuie chemată salvarea pentru un copil puțin febril, pentru că aceste unități mobile ar trebui să se ocupe de accidentele grave, de situațiile cu potențial mare de risc.
Pe de o parte s-au schimbat multe. Personal am reușit reconstrucția la standardele europene a Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „Grigore Alexandrescu”, am pornit de la un spațiu în care cădea tencuială pe noi în sala de operații și am ajuns la un centru de excelență în chirurgia plastică, deopotrivă centru de cercetare al Academiei de Științe Medicale și un centru de training european acreditat. Dar în România avem, deopotrivă, sahare medicale. Adică zone complet deșertificate din perspectiva infrastructurii medicale. Vă spun aceste informații din poziția de Președinte al Consiliului Național a Siguranței Pacientului. Am vorbit la toate nivelurile posibile despre acest risc și despre faptul că placa neuromotorie a sănătății acestei națiuni nu funcționează. Noi nu avem o radiografie a stării de sănătate a acestui popor, nu știm câți bolnavi, ce tipuri de patologii, care sunt bolile care se dezvoltă cu precădere, etc.
Avem imensă nevoie să elaborăm un plan de țară pentru copii, pe termen lung și din păcate nimeni nu pare interesat de asta. Avem nevoie de o analiză la nivel național, o radiografie, pentru a înțelege exact care este situația copiilor noștri. Și din acest motiv am crezut în ceea ce au făcut cei de la Fundația SERA România, pentru că oamenii aceștia au venit cu un plan pentru copiii României și s-au ținut de el, timp de 30 de ani.
