Până pe 24 februarie, am fost un ucrainean fericit, am trăit în orașul meu natal și iubit, am muncit, am iubit, am făcut planuri de viitor. Mergeam la fitness, desen, caiac, dans.
Am patru fii. Pe 22 februarie fiul meu cel mare a mers la primul lui job! Prima zi. Vara urma să meargă la universitate. Al doilea fiu trebuia să înceapă liceu după ce amândoi au studiat la școala de muzică. Primăvara plănuiam să facem reparații și să mergem la grădina zoologică din Nikolaev, iar vara – la mare. Acestea sunt mici activități obișnuite, dar pierderea lor a fost cel mai dureros lucru. Toate planurile au rămas în urmă în bagajele care nu au încăput la plecarea noastră din Herson.
În noaptea de 23 spre 24 februarie am adormit greu, eram foarte neliniştită. La 7 am auzit explozii: au bombardat aeroportul. Când mi-am revenit din primul șoc m-am dus la birou să-mi iau laptopul. M-am întors repede acasă și am început să caut adresa celui mai apropiat adăpost anti-bombă, lucrând și liniștindu-mi simultan copiii și mama. S-a dovedit că animalele nu aveau voie acolo, iar noi avem 2 pisici și un câine, așa că am ales să stăm acasă cu ei.
Mi-era frică să adorm noaptea și să ies din casă ziua. Pe 2 martie trupele rusești au intrat în oraș, Herson a fost ocupat. Prețurile s-au triplat, magazinele închise, era foarte greu să retragi numerar, trebuia să stai la coadă 5-6 ore. Dar nici atunci nu m-am gândit să plec. Și apoi oameni cu mitraliere au venit la vecinul nostru cu o percheziție. Și apoi au fost anunțuri despre oameni dispăruți. Și apoi au existat zvonuri despre violul femeilor din Herson. Abia atunci am început să caut un transportator. Mi-a fost foarte frică, pentru mine și pentru copii. Mi-era frică să nu înnebunesc de frică.
Am plecat pe 11 aprilie la ora 5 dimineața. Am călătorit cu cinci copii și un câine. Iubita fiului cel mare a mers cu noi – pur și simplu nu s-au putut despărți. Am adunat lucrurile foarte repede și ca printr-o ceață. Judecând după lucruri ai fi crezut că plecăm pentru trei zile. Nu mi-am dat seama că plecăm mai mult. Nu știam cum vom merge și unde, așa că am luat cu noi doar rucsacuri. Am luat doar cele necesare: niște haine, telefoanele. Din cele “inutile”, copiii au luat cu ei cărți, iar eu am împachetat două perechi de cercei. Una primită de la tata înainte să moară și perechea mea preferată, cei pe care îi purtam cel mai des.
Mama, unchiul, fratele, soția și nepoții lui au rămas în Ucraina. Au refuzat categoric să-și abandoneze casele. Mi-am lăsat cu ei o parte din suflet. Tot ce-i cer lui Dumnezeu este să-i văd într-o zi, să-i îmbrățișez, să vorbim.
Am mers la Odesa. Am înțeles că în Ucraina nu există locuri sigure, așa că a trebuit să plecăm în străinătate. Nimeni nu ne aștepta nicăieri și ne-am hotărât că vom veni la Odesa și apoi vom vedea.
Nu noi am ales România, România ne-a ales pe noi. La început am vrut să mergem mai departe, cât mai departe, dar am primit un sprijin atât de puternic din partea statului și a poporului român, încât am decis să rămânem. Oriunde mergeam, românii, auzindu-ne discursul, spuneau „Ucraina? Bravo!”
Dragi români, ne zâmbiți la casele de marcat ale magazinelor și în cafenele. Ne arătați cu mâinile direcția și drumul corect, ne arătați pe degete prețurile din piață, care roșii sunt mai bune și cum să folosim automatele. Ne învățați limba voastră și cum să mergem cu metroul. Ne îmbrățișați cu compasiune, înțelegere și dragoste. Și niciodată nu vă putem mulțumi suficient pentru asta.
Când am plecat din Ucraina, mi-a fost luată viața. Așa se simte probabil o floare care este tăiată și pusă într-o vază. Îți schimbă apa, au grijă de tine, parcă trăiești și chiar arăți bine, dar în interior ești deja mort. Dar România și oamenii săi mi-au redat speranța în viitor și mi-au insuflat o viață nouă. În fiecare zi ne rugăm pentru România și îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a adus aici.
