Abandonul pe care l-am trăit nu a fost unul fizic. Nu m-au aruncat ai mei într-un orfelinat, ci doar mi-au aruncat sufletul la gunoi. Nu a existat iubire, empatie sau puțină alinare, dar alcoolul, țigările, neglijența, ura, țipetele și înjurăturile au fost la ordinea zilei alături de o palmă, un pumn, un ochi vânat, un „nu mai mânca că ești grasă”. Crăciunul, Revelionul și Paștele erau în permanență pentru mine doar un gol sau mă bucuram la ce auzeam de la colegi sau la ce vedeam în filme. Ai mei se înțelegeau foarte bine, doar eu eram intrusul. Când nu aveau bani, era vina mea căci mă îmbolnăveam des și li se ducea salariul în antibiotice, siropuri. Nu mai zic de haine când mi se rupeau tălpile cizmelor în curtea școlii și toți mă arătau cu degetul. Mă întorceam acasă plângând unde mai mâncam o bătaie și o batjocură.
Punctul culminant al oamenilor care mi-au dat viață a fost când de pe la 7 ani m-au aruncat în brațele unui bărbat cu doar doi ani mai mic ca tata, prietenul lui chiar. Mă trimiteau des să dorm la el, iar concediile la mare le făceam împreună unde mama mă abandona în camera lui. S-au întâmplat lucruri despre care mi-e greu să vorbesc. Din păcate, ciclul de abuz pe care l-am trăit a cuprins toate ramurile. Mama era de acord să mă îmbrace în fusta albastră cu Albă-că-Zăpada căci lui îi plăcea. Ba chiar și rochița albă, vaporoasă pe care o purtam doar la mare. Eventual, tot ea s-a hotărât să îmi arunce cremă depilatoare în mâini căci bărbatul comenta de părul meu de pe picioare. Aveam 10 ani și o pubertate precoce în urma unor traume pe care nu ar fi trebuit să le trăiesc.
Ușor, ușor am început și eu să mă abandonez. Mă tăiam cu lama de pe la 11 ani, moment în care tata zicea să „învăț să mă bărbieresc cum trebuie”. Apoi de la 14 ani m-am abandonat și mai tare când am început să fumez, iar de la liceu căutam orice mijloc de a prinde băutură cu ocazia zilei de naștere a cuiva.
Încă e greu. E tare greu.
