Aveam 26 de ani în anul 1989 și am fost prezent și am participat activ la tot ce s-a întâmplat atunci, în orașul meu. La Bacău nu au avut loc întâmplări dramatice, dar energia revoluției a fost prezentă. La acel moment mă ocupam de activități legate de tineret și de pregătirea lor pentru intrarea în zona de maturitate și de activitate profesională. Imediat după Revoluție a început o perioadă destul de bulversantă; se schimbau multe lucruri, cu o viteză amețitoare. Fiecare avea o opinie, fiecare se apuca de ceva, erau tot felul de inițiative. Dar mai ales era o schimbare de la o responsabilitate colectivă la una individuală, o presiune de a face lucruri noi și, totodată, o libertate.
Referitor la apariția informațiilor despre căminele-spital ale României, eu nici nu îmi imaginam, la acea vreme, câte leagăne, câte case de copii, câte cămine-spital erau în țara noastră. A fost o informație care ne-a surprins pe foarte mulți dintre noi, inclusiv pe mine, deși am început să lucrez în domeniu chiar din 1990.
Eu locuiam la acea vreme lângă un leagăn cu aproape 200 de copii, dar ce fel de copii, cum ajunseseră ei acolo și cum trăiau, asta nu știam. Îmi aduc aminte de acele emisiuni și reportaje despre copiii din cămine-spital, difuzate la TV, multe realizate de jurnaliști occidentali. A fost o explozie de informație pe această temă și a existat și o permisivitate a statului de a lăsa ca aceste realități să fie văzute de jurnaliștii români și internaționali. Iar aceste imagini au creat o imagine dramatică a României, pentru foarte mult timp și acest subiect al orfelinatelor groazei a ținut capetele de afiș în presa internațională.
Pentru că, de pildă, dacă fac o paralelă cu Bulgaria, acolo nu a devenit deloc transparentă situația instituțiilor pentru copii, și știu asta din experiență directă, fiind invitat să particip, ca specialist în dezinstituționalizare, la împărtășirea de experiență pentru colegii bulgari. La ei, abia în 2001–2002 începea acest proces de reformă în timp ce la Bacău, de pildă, subiectul modificării sistemului de protecție s-a dezvoltat foarte repede. Primele case de tip familial au fost realizate la noi de cei de la Pro Familia, vorbim de anul 1992. Iar în Bulgaria, situația din 2001 era similară cu cea de la noi din 1990.
Eu am lucrat din 1990 până în 1996 ca director al Centrului de Minori din Bacău. Era, de fapt, singura instituție din subordinea Consiliului Județean Bacău, celelalte instituții pentru copii, până la descentralizare, au aparținut de ministere. Am început să lucrez practic în domeniul acesta al copiilor vulnerabili imediat după Revoluție și am condus această instituție în baza Legii nr. 3/1970. Legea aceasta a funcționat în România până la reforma din 1997, singura care reglementa la acea vreme ocrotirea unor categorii de minori.
Practic, orice nevoie avea copilul vulnerabil la acel moment, răspunsul statului putea fi, în mod legal, doar prin instituționalizare. Exista o comisie de ocrotire a minorilor, condusă de secretarul județului, și acolo se făcea repartizarea minorilor: dacă aveau până în 3 ani erau trimiși într-un leagăn, dacă erau între 3 și 7 ani mergeau într-o casă de copii pentru preșcolari, dacă erau peste 7 ani erau repartizați în case de copii pentru școlari. Dacă exista o debilitate mintală ușoară, stabilită de Comisia pentru Diagnostic și Triaj, erau trimiși către școli sau grădinițe speciale sau în cămine-spital pentru cei cu handicap sever.
Eu lucram în acel moment ca Șef al Centrului de Minori din Bacău, dar eram și secretarul Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor, deci toate dosarele care treceau prin comisie ajungeau să fie făcute de mine, ca secretar. Eu le întocmeam, le dădeam număr într-un registru special, atașam hotărârea comisiei care decidea trimiterea copilului către instituția care părea cea mai potrivită pentru situația lui. Noi, practic, analizam niște dosare, dar nu fusesem niciodată într-o instituție de tip cămin-spital.
Lucram cu minori la vremea respectivă, ca șef de centru, cu copii aduși de pe stradă, dar ei erau copii tipici. Ajungeau la noi aduși de poliție, după ce erau găsiți prin canale sau pe străzi, era perioada consumului de aurolac. Mulți dintre ei făceau mici acte de vandalism și spărgeau telefoanele publice pentru câțiva bănuți pe care îi găseau acolo sau furau din magazine, în general mâncare. Și erau aduși de poliție la noi la centru, de multe ori cu cătușe, chiar dacă erau niște copii, erau tratați ca niște infractori.
La noi rămâneau în centrul de ocrotire de la 2–3 zile până la maximum 30 de zile. Și în acest timp, stând de vorbă cu ei, realizam că resursele legii erau depășite. Noi, în acel centru, nu puteam face mare lucru pentru ei, iar riscul ca ei să revină în stradă și în instituție, readuși de autorități, era foarte mare. Discutam cu copiii, uneori cu părinții lor, și cu întrebările acestea în minte, despre cum putem face să îi ajutăm cu adevărat. Intram în multe discuții cu ONG-urile, cu specialiștii care veneau și se pricepeau mai bine decât noi la cum am putea modifica sistemul pentru ca el să fie mai mult în interesul copiilor. Și uneori primeam cazuri care ne marcau profund.
Îmi aduc aminte situația unui copil care a fost adus la noi, la Centrul de Minori. Am fost sunați de cei de la poliție că vor aduce un minor și copilul a ajuns la noi alături de polițistul de la urmăriri. Ei căutau niște infractori și, într-o astfel de operațiune, au găsit un copil de 12 ani undeva în Parcul Locomotivei, la depoul de trenuri. Era februarie, erau minus 20 de grade afară, era o iarnă cumplită. Copilul a ajuns la noi piele și os și plin de plăgi pe tot corpul, cu niște crăpături adânci în carne. Era plin de păduchi și eu i-am luat hainele, imediat ce l-au adus, și m-am dus în curte și le-am dat foc. L-am spălat cu grijă și l-am dus în izolator, unde ne-am apucat să îl ungem pe corp cu cremă, pe plăgile acelea. Și, în 24 de ore, acele plăgi au început să se desprindă și ne-am dat seama că păduchii erau și sub aceste cruste, care se desprindeau de pe corpul lui și rămânea carne vie.
Nu am văzut niciodată așa ceva, copilul era atât de anemic și deshidratat. Am fost cu el la doctor, unde a stat câteva zile și l-au pus pe picioare. Ne-au spus atunci că, dacă nu ar fi fost găsit, probabil că ar fi murit curând. Și, când s-a echilibrat, am început să vorbim cu el. Îmi amintesc și acum că era un copil tare frumos, isteț și blând. Am aflat că fugise de acasă încă din vară, din Constanța. Tatăl lui îi spusese că, dacă rămâne corigent, o să fie o nenorocire, cum spun mulți părinți copiilor. Și el a fost suficient de speriat cât să se urce într-un tren și să plece, era pe străzi de aproape jumătate de an. Am luat legătura cu părinții, care au venit să-l ia. Oamenii erau în doliu, pentru că, după atâtea luni, crezuseră că le murise copilul și făcuseră înmormântarea și pomana. Au venit îmbrăcați în doliu, neîncrezători că mai este posibil să fie găsit în viață și că ceea ce le spusesem noi era adevărat. A fost o poveste care m-a marcat foarte mult și mă gândesc adesea la acel copil. Și, poate nu la acest nivel de emoție, dar fiecare copil pentru care reușeai să faci ceva îți oferea bucurie.
Dar problemele pe care le întâmpinam cu acești copii erau cu totul diferite de ceea ce am ajuns să descopăr în căminele-spital. Și, deși pe masa mea ajunseseră multe dosare cu recomandare de internare în cămine-spital, eu am ajuns într-o astfel de instituție, fizic, abia în 1998. Începusem deja colaborarea cu cei de la Fundația SERA România de ceva vreme, cu echipa lui Bogdan Simion. Ei veniseră cu un grup de specialiști din Franța și voiau să facem o vizită de evaluare. Deja discutasem mult pe cifre, dar fără să fi mers personal acolo și făcusem niște planuri legate de câți copii sunt, ce vârste au, ce tipuri de afecțiuni există, ce servicii ar fi fost necesare să fie înființate pentru a acomoda nevoile celor de acolo. Aceste cămine-spital erau coordonate de ISTPH la acea vreme – Inspectoratul de Stat pentru Persoane cu Handicap – și foarte greu reușeai să primești aprobare pentru orice acțiune într-un cămin-spital, inclusiv pentru o vizită. Și m-a sunat Bogdan Simion să-mi spună că a primit toate aprobările necesare și urma să facem vizita într-o duminică dimineața.
Am intrat acolo și a fost o experiență pe care nu cred că o voi uita vreodată. Cred că două sau trei zile nu am putut nici măcar să mănânc. Deși lucram în sistem și știam unde mă duc, totuși realitatea de acolo era dincolo de orice imaginație. Cuvintele nu pot exprima realitatea pe care o puteai întâlni într-un cămin-spital și cred că, în arhiva Fundației SERA România, puteți găsi niște imagini care zugrăvesc exact ce se întâmpla în aceste instituții. Ei au fost cei care au avut curajul de a intra în aproape toate căminele-spital ale României și de a începe închiderea lor, o muncă ce părea aproape imposibil de dus la final.
Fiind duminică dimineața, am nimerit la micul dejun și copiii mâncau. Am întrebat ce anume mănâncă și ni s-a spus că ceai cu pâine și parizer, doar că noi nu vedeam pe mese decât ceaiul. Erau atât de mulți copii, încât se mânca pe serii, așa că am urmărit la seria a doua să vedem, totuși, ce li se dădea de mâncare. Și am realizat că, într-adevăr, le dăduseră și pâine cu parizer, dar copiii erau atât de înfometați încât, imediat ce mâncarea era așezată în fața lor, o băgau, pe cât posibil, pe toată în gură, poate din două înghițituri, nu știu, dar efectiv dispărea într-o secundă și nu cred că mestecau măcar. Așa arăta la acea vreme o astfel de instituție.
Cei de la Fundația SERA România au făcut pionierat în România acelor vremuri și au venit cu multe inovații. Ei au creat proiecte și servicii noi și ne-au sprijinit în relația cu autoritățile. Au intermediat aceste relații cu alte instituții ale statului, pe care le-au făcut să înțeleagă de ce este important să schimbăm lucrurile și ce anume este și nu este în beneficiul copiilor. Pentru că cel mai greu era să pătrunzi dincolo de mentalitate, acolo te loveai de un zid. Lucrurile se făceau într-un anumit fel de zeci de ani și oamenii nu înțelegeau de ce ar trebui să schimbe ceva ce părea că funcționează. Doar că sistemul nu funcționa, în realitate, iar realitatea aceasta o aflai doar când intrai în instituții, nu uitându-te prin dosare. Era o rezistență enormă la orice schimbare și primeam tot felul de sesizări și reclamații, eram acuzați că vrem să scoatem ilegal copiii din instituții, deși ei ar avea acolo tot ce le trebuie și instituțiile funcționează conform legislației. Nu pricepeau ce vrem noi și de ce vrem să schimbăm lucrurile.
Și, revenind la proiectul de la Ungureni, am început un plan de evaluare a copiilor, de identificare a familiilor și de a vedea dacă putem să sprijinim familia să îi preia și să se întoarcă acasă sau ce alte soluții avem pentru ei și ce tipuri de servicii pot fi create pentru a răspunde cu adevărat nevoilor și tipurilor de handicap pe care le aveau copiii. Primii 22 de copii pentru care s-a intervenit au fost copiii seropozitivi de la Ungureni, care au fost transferați într-un serviciu creat alături de SERA România. A fost instruită o echipă de personal care să știe să îi trateze specific, exact pentru nevoile lor. Copiii aceștia fuseseră ani de zile doar schimbați și hrăniți, la momentul transferului ei nu se puteau mișca, nu aveau niciun fel de independență și cei mai mulți nu vorbeau.
SERA a venit cu tot felul de tratamente pentru recuperarea lor, de la imunitate la kinetoterapie. Și în câteva luni de zile, copiii aceștia puteau să mănânce singuri, să treacă pe mâncare solidă (pentru că fuseseră hrăniți doar cu lichide), să se poată ridica și să meargă. Și testam tot timpul, alături de cei de la SERA, să vedem ce a funcționat, ce poate fi îmbunătățit. S-a observat imediat impactul unei îngrijiri specializate. I-am adus în noul centru în noiembrie și, în martie, deja câțiva dintre ei au putut participa la o mică serbare, în care să spună câteva versuri sau să participe cumva la acest eveniment. Și nu aveai cum să nu fii impresionat, pentru că știam că luasem niște copii complet inerți și, între timp, ei mâncau, comunicau, reacționau, participau. A fost ceva senzațional și o dovadă că schimbarea de abordare cu acești copii putea să genereze minuni. Erau copii care râdeau și se bucurau pentru prima oară, învățau să interacționeze cu cei din jurul lor și deveneau integrabili în societate.
S-a continuat, în paralel, închiderea Ungureniului: scoaterea copiilor din instituție, evaluarea lor medicală, construirea de alte servicii care să îi acomodeze. Pe de altă parte, lucram la prevenirea abandonului, pentru că încercam să oprim numărul intrărilor în astfel de instituții. Iar pentru asta ne concentram pe crearea de servicii de recuperare în comunitate și de resurse pentru părinții care au copii cu handicap, pentru ca ei să aibă soluții aproape de casă, să nu fie necesară instituționalizarea. Centre de recuperare existau doar în oraș, în Bacău, iar dacă tu erai din Ghimeș, de pildă, la marginea județului, la aproape 100 de km de un centru de recuperare, probabil că singura soluție era instituționalizarea. Și încercam să coordonăm această hartă de sprijin și să vedem unde sunt necesități.
Apoi, primele proiecte pe care le-am scris împreună cu Fundația SERA România au fost cele cu finanțare de la Banca Mondială, prin care am creat un centru pentru copii cu dizabilități, care avea la parter și un centru de recuperare. Acolo urma să mutăm tot copii de la Ungureni. Porniserăm cu primii 22 de copii seropozitivi din căminul-spital, iar acum acest centru acomoda aproximativ 60 de copii cu nevoi speciale, cu un centru de recuperare dotat cu hidroterapie și kinetoterapie, cu o echipă instruită alături de Evelyne Soayez.
Se formau atunci primele generații de kinetoterapeuți români, la facultatea din Bacău, o specializare care nici nu existase până atunci în România. Oamenii nici nu făceau diferența între un kinetoterapeut și un maseur. Nu a fost ușor să reformăm sistemul, erau vremuri în care fiecare pas era o noutate și fiecare om pe care îl atrăgeai în astfel de proiecte era o victorie.
Am dus multă muncă de lămurire cu oameni din privat să intre în sistem, pentru că știam că, deși sistemul de protecție avea o imagine prăfuită, ca să nu spun proastă, abia acolo puteai face schimbări cu adevărat, din interior. Și o astfel de persoană a fost Corina Murariu Botez, care a pornit din ONG și a ajuns să lucreze alături de noi și a făcut niște lucruri minunate.
Și a fost important că în toți pașii aceștia am avut sprijinul și sfatul celor de la Fundația SERA România. Eram tineri cu toții și entuziaști și voiam să mutăm munții din loc și cred că i-am mutat. Am învățat mereu, pentru că ne propuneam proiecte mari și nu știam cum să le ducem la capăt. Ne întrebam dacă vom ajunge să trăim ziua în care să vedem lacătul pus pe o instituție ca Ungureniul, să nu mai existe astfel de locuri și toți copiii de acolo să fie în alternative mai benefice și mai potrivite pentru ei. Și, cu multă zbatere, am ajuns să trăim acel moment.
Bacău a fost județul care, în anul 2016, a declarat procesul de dezinstituționalizare închis. Am fost printre primii care au reușit să nu mai aibă nicio instituție mai mare de 12 copii. Am pornit proiectul acesta în 1993, prin înființarea serviciului de asistență socială și protecția copilului, care funcționa chiar în sediul Consiliul Județean, dar finanțat de ONG-uri. După câțiva ani a fost preluat financiar de Consiliul Județean. Pentru multe proiecte noi am fost un județ-pilot. Și multe proiecte pe care le-am testat cu Fundația SERA România, ulterior s-au aplicat pe scară largă. Practic, cu ei am pus bazele reformei legislative. Și tot ei, la nivel național, prin Cristian Tăbăcaru, fostul director al Fundației SERA România, au schimbat legislația românească prin Ordonanțele 25 și 26. Ordonanța 25 reglementa regimul juridic al adopției, iar Ordonanța 26 structura protecția copilului aflat în dificultate.
Fundația SERA România a venit cu experiența și expertiza specialiștilor francezi și a colaboratorilor săi foarte valoroși, iar fără ei nu am fi putut beneficia de o consultanță atât de valoroasă. În primul rând, în istoria dezinstituționalizării, Fundația SERA ocupă un loc ce nu poate fi contestat – închiderea a 31 dintre cele 34 de cămine-spital ale României. Asta înseamnă o muncă enormă, un consum imens de energie și foarte multă investiție, pentru că închiderea unei astfel de instituții necesita un efort colosal. Și trebuia să știi cum să faci asta, iar ei știau, iar expertiza medicală cu care venea acest ONG era extrem de valoroasă.
Iar odată terminat acest mare proiect de dezinstituționalizare, am continuat, alături de SERA România, proiectele de prevenire a separării copilului de părinți. Am făcut proiecte de sprijin pentru mamele tinere și pentru familiile vulnerabile. Am intervenit cu proiecte de prevenire a sarcinilor nedorite, acolo unde a fost cazul. Uneori nu găseam soluții în familia naturală și nici în familia lărgită, așa că trebuia să găsim familii substitut. Mă refer la familii care acceptau să crească un copil până la 18 ani, fără a fi remunerate. Încă nu exista un sistem național de asistență maternală, iar aceste familii primeau doar indemnizația copilului. Și în acest capitol au intervenit cei de la SERA și uneori susțineau aceste familii cu diverse resurse, pentru a face tranziția mai ușoară. Abia din anul 2000 a apărut alternativa asistenței maternale și legislația permitea existența acestei activități, iar asistentul maternal era evaluat o dată la trei ani, pentru a se putea determina dacă este sau nu potrivit pentru acest rol.
Ne-au ajutat tot cei de la SERA România cu formarea unor echipe mobile, cu mașini și combustibil, ca să putem ajunge pe tot teritoriul județului, pentru că eram limitați de buget și puteam interveni doar într-o rază restrânsă. Deci au fost foarte multe paliere pe care noi am putut colabora cu ei. Modelul era că dezvoltam împreună un proiect și, în câțiva ani, Consiliul Județean era pregătit să îl preia. În aceste echipe mobile erau incluși și kinetoterapeuți, psihologi, asistenți sociali, echipe multidisciplinare, care puteau interveni într-o manieră complexă. Cream, alături de ei, prototipuri de proiecte și apoi le extindeam în comunitate. Și mai făceam consiliere și sprijin pentru părinți, la nivel de familie și de comunitate.
România a pornit în 1990 cu foarte mulți copii în instituții și au fost foarte multe etape prin care am trecut, nu doar la nivelul sistemului de protecție, dar și al mentalității. Îmi aduc aminte că, în acei ani de început, erau foarte mulți copii pe listele de adopții și foarte puțini români dispuși să adopte. Lucrurile s-au schimbat acum, adică și noi, ca societate, nu doar la nivelul instituțiilor, suntem mai pregătiți să fim parte din soluție. Acum sunt mult mai puțini copii în sistem și mult mai multă deschidere a familiilor din țara noastră să adopte, chiar și copii care au diverse grade de handicap.
Printre schimbările benefice mai este și ajutorul pe care companiile au putut să îl acorde ani de zile prin redirecționarea a 20% din impozitul pe profit și acesta a fost un mare sprijin pentru cauzele sociale și sper ca legislația să permită în continuare această facilitate fiscală. În acest moment, dacă vrei să ajuți și nu știi cum, găsești la un click distanță informații ale autorităților sau un ONG prin care să sprijini. Și acest lucru nu era posibil în anii de început, când era o totală lipsă de informație și resurse.
Cred că alături de SERA România am fost o echipă de tineri nebuni și curajoși, care a avut un crez. Eram plini de entuziasm și ne-am aruncat într-o muncă extrem de dificilă, dar foarte nobilă. Iar acum, la 30 de ani de activitate ai Fundației SERA România și 35 ai mei în acest domeniu, putem depăna aceste amintiri cu sufletul liniștit, că am făcut tot ce am știut și putut noi mai bine. Și, în toată această mare poveste a dezinstituționalizării, SERA România a avut un capitol esențial pe care și-a pus semnătura. Și mă bucur că am făcut și eu parte din această poveste.
