Cred că singura persoană pe care am avut-o cu adevărat lângă mine, a fost bunica mea. Îmi amintesc și acum, înainte să încep școala, am fost acasă alături de ea, de dimineața până seara o simțeam lângă mine și asta mă umplea de fericire, de asta am și ales să dorm până la terminarea liceului alături de ea. Cu bunica am dormit de la câteva zile, pentru că nu acceptasem să dorm singură în pătuț și acesteia îi era frică să mă lase cu părinții mei în pat, să nu se întâmple vreun accident. Era că o furnicuță, toată viața a fost casnică, a avut grijă de copii și de nepoți și asta știa să facă ea cel mai bine. Se trezea dis-de-dimineață și de cele mai multe ori o găseam în bucătarie, călcând, la ora aceea deja cele două feluri de mâncare erau în cuptor sau erau deja gata. După ce termina și cu asta, își găsea alte preocupări, până seara, când se uita la telenovele și ăsta era momentul meu de conectare cu ea, stătea locului și puteam comunica. Pe mama o așteptam în fiecare seară în fața geamului, bucuria pe care o simțeam când o zăream din depărtare nu se compara cu nimic. Avea un chip atât de cald și un miros fresh, nu știu să îl explic, mirosul pe care îl ai când vii de afară și este frig, mă îmbrățișa, mă alinta și se retrăgea în camera ei. Dar, atunci când nu era la serviciu, făcea prăjituri, mă ducea la locuri de joacă și petrecea timp alături de mine. Eram fericită lângă ea. Câteodată, când mă culcam mai devreme decât de obicei, mama și bunica erau în bucătărie și discutau, adoram să le aud vorbind, îmi transmitea o stare de bine și adormeam atât de liniștită.
Tatăl meu venea mult mai târziu, acesta mă saluta, câteodată trecea pur și simplu prin cameră fără să spună nimic și se închidea în dormitor la televizor, iar când era liber, făcea treabă prin curte. După 22 de ani am realizat că acesta nu m-a dus vreodată în parc, nici măcar o singură dată. Singurele drumuri pe care le făceam împreună cu el, erau alături de mama, la cumpărături, în rest, erau drumurile la mare unde eu mă jucam în nisip iar aceștia stăteau pe șezlonguri. Singurele amintiri cu el sunt tot de la cumpărături sau momentele în care mă bătea cu bestialitate, dar asta e altă poveste. De asta îl și numesc tată biologic și atât, pentru că altceva nu simt față de el. Câteodată mai văd poze pe Facebook cu tineri de vârsta mea alături de tații acestora, mereu îmi ia câteva secunde să mă holbez la poze și să îmi imaginez cât de bine se înțeleg, ce conversații au și cât de mult se iubesc unul pe altul, la toate pozele îmi spun: „Mi-aș fi dorit să am un tată.” Recent, părinții mei au fost într-o vizită în familie, una din rudele noastre avea o relație foarte frumoasă cu copilul ei. La plecare, „biologicul” și-a dat cu părerea referitor la modul cum mătușa își crește propriul copilul: „-Îl alintă atât de mult, fără puțină bătaie, i se vă urca în cap”.
Ei, bine, cei doi se vor avea întotdeauna unul pe altul, pe când tu, „tată”, ți-ai pierdut singurul copil.
