De la străbunica mea, Maria, am moștenit ochii. Nici părinții mei, nici bunicii și niciunul dintre nepoții sau strănepoții ei nu au avut această nuanță de verde. Nu am cunoscut-o, s-a prăpădit înainte să vin eu pe lume, dar personalitatea ei apare în sute de povești pe care bunica mi le spunea în copilărie, iar ochii ei mă privesc din toate oglinzile.
Maria Stăniloaie s-a născut în 1902, undeva lângă Brașov, la Vlădeni. Viața în România acelor vremuri era complicată și dacă voiai să-ți faci un rost trebuia să riști, iar ea a riscat. Și-a făcut bagajele, împreună cu fratele ei Ion și cu vărul Dumitru și au decis să vină la București, călătorie pentru care fiecare avea în minte un alt plan. Nu știu dacă și-au împărtășit aceste planuri de la început, pe drum sau la destinație, dar cert este că trei tineri, aproape adolescenți, au abandonat tot ceea ce însemna pentru ei viață și trai sigure și au plecat în lume. Era drum complicat atunci până la București, străbunica spunea că se trecea cu pașaport din Ardeal în Regat. Dar probabil adrenalina aventurii și încrederea și iubirea dintre ei îi făcea pe cei trei să se simtă invincibili. Ion a decis să plece în America, așadar, bagajul lui a ajuns departe, peste mări și țări. Dumitru a decis să studieze teologia, deci bagajul lui a ajuns într-un internat. Maria s-a îndrăgostit și bagajul ei s-a așezat într-o casă unde ea a crezut că va și rămâne, definitiv și că nu va mai avea nevoie de alte bagaje ale abandonului, în viața ei.
La nuntă, tatăl Mariei i-a oferit două icoane pe sticlă, pictate la Școala din Scheii Brașovului, în care după ce le-am restaurat am regăsit verdele ochilor ei.
Ion a ajuns deputat de Illinois, în America…dar eu nu știu asta sigur, însă așa spunea străbunica și mulți ani au venit pachete de la Ion către ea, până când securitatea a oprit comunicarea dintre ea și fratele său, iar Maria a fost devastată. Avea o fotografie cu el și când era supărată nu mai vorbea cu nimeni – lua fotografia și mergea în camera de oaspeți și îl jelea, îl certa că a lăsat-o singură, îi spunea toată durerea ei, ca și cum numai el pe lumea asta ar fi putut să o înțeleagă. A murit fără să mai aibă nicio veste de la el, iar legătura familiei cu unchiul american a fost ruptă de cei 30 de ani de tăcere impusă de comunism.
Dumitru, vărul ei, a ajuns preot și Maria o lua pe mama de mână și se ducea cu ea să îl viziteze la Patriarhie unde toată lumea îl privea cu venerație, pentru că el era Părintele Dumitru Stăniloaie, dar ea îi spunea Cece, așa cum îi zicea când era doar un bebeluș și nu putea să-i pronunțe numele, iar el îi spune Măriuca.
Maria a avut 8 copii, doi au murit la naștere (doi gemeni) și au mai fost 4 fete și doi băieți. Pe unul dintre ei, pe Ion, botezat după fratele din America, l-a pierdut de tânăr.
Dar când viața se așezase și casa lor frumoasă era înconjurată de nepoți, au venit comuniștii să îi demoleze. Casa fusese construită de străbunicul meu, un bărbat ca bradul, constructor, specialist în scări în spirală (după cum spunea bunica mea). Curtea era pavată de el cu marmură albă ca laptele, care era frecată strașnic cu peria, iar de sărbători copiii se jucau în curte în șosete și papucei de lână, să nu o murdărească. Maria nici nu a vrut să audă să-și părăsească casa, a spus că ea o să moară acolo, sub dărâmături, când vin buldozerele.
Bunica îmi spunea că în acele momente nu știa ce să facă mai degrabă, să strângă bagajele familiei ei, pentru că știau că este o chestiune de zile până când tot ce a însemnat pentru ei acasă se va nărui sau să o consoleze pe mama ei, pe Maria, care era de neclintit.
Până la urmă buldozerele au venit. Au desprins întâi toată marmura și au dus-o la alte construcții, apoi au făcut casa una cu pământul. I-au mutat pe toți într-un bloc nou, în apropiere de Parcul Carol, în trei apartamente unde stăteau străbunicii, bunicii mei și mama, fratele bunicii cu copii lui (mătușile mele). Maria de data asta nu a vrut să împacheteze nimic, nu i-a păsat, a luat doar icoanele primite la nunta ei, pentru că spunea că acolo sunt toate lacrimile familiei și toate rugăciunile ei.
Maria nu și-a mai revenit după acea pierdere, așa cum nu și-au revenit mulți români care au fost complet dezrădăcinați de demolările abuzive din timpul comunismului. Unii au fost scoși din case în timpul nopții, uneori fără să apuce să strângă mare lucru.
Imposibilitatea de a comunica cu fratele ei, pierderea fiului ei, pierderea casei, toate aceste pierderi și dezrădăcinări au stins-o. Bunica spunea că efectiv s-a topit, de la o zi la alta, închisă între pereții mici ai apartamentului din blocul cel nou, unde ea nu și-a mai găsit rostul.
