Numele meu este Roxana Bucur.
Partea mea de poveste a avut loc pe când aveam 11 ani și din senin m-am trezit dintr-o familie completă într-un cămin de fete.
M-am născut la 24.06.1975 într-o familie normală, cu părinți iubitori, mama-Sanda, tata-Romeo, într-un cartier din București, o familie cu mătuși și unchi, cu un bunic din partea mamei care era proprietarul unei frizerii pe Sos.Giurgiului în București, cu o bunică croitoreasă care adora să îi facă nepoatei rochițe și mai târziu cu un frate, care a avut aceeași soartă că și a mea când s-a întâmplat nenorocirea.
Vă veți întreba cum am ajuns din București în Constanța? Tatăl meu era un om foarte priceput și ne-am mutat întâi în Mangalia unde el a lucrat ca sudor pe o platformă petrolieră. Nu îmi amintesc exact tot parcursul evenimentelor și cum, dar am ajuns să locuim în Comuna 23 AUGUST, unde părinții mei lucrau la COOP pe atunci, tata lucra ca meșter matrițer în plastic, strungar, tot ce ținea de meșteșugul creării obiectelor de artizanat, iar mama pirograva. Aveam o casă frumoasă construită de tatăl meu. Cum în perioada aceea conducea Ceaușescu, nu știu exact ce problemă a fost la serviciu, ce cantitate de plastic nu a ieșit la inventar și au fost toți luați la întrebări de poliție și tatăl meu a suferit un infarct miocardic cu semipareză. Părinții mei au decis să vândă casa și ne-am întors la București, unde se presupunea că am avea suportul familiei, mama având surorile acolo. Pe scurt, suportul nu a existat și tata a găsit de lucru din nou în Mangalia așa că ne-am întors. Eu și fratele meu am făcut clasele primare între localități. Când tatăl meu a făcut al doilea preinfarct și mama a ajuns să fie afectată de radiațiile rezultate de explozia centralei de la Cernobîl, locuiam în Mangalia așa că cei de la Consiliul Popular ne-au luat pe mine și pe fratele meu și ne-au dus la un Centru de primire minori în Constanța, unde după o săptămână ne-au separat, eu ajungând la Căminul de fete din Strada Pandurului nr 120, iar fratele meu la Căminul din Agigea.
De aici a început o altă viață pentru noi. Una ca din filme, unde nu mai erau mama și tata. Unde erai înconjurat doar de copii, toți cu problemele lor, unde conta vechimea în cămin, cât de mic sau adolescent erai, cât de înfricoșător arătai în fața celorlalți. M-am trezit într-un mediu total necunoscut, eu nu știam ce înseamnă să fii bătut doar de dragul de a fi bătut. Eram bătuți ca să-i învățăm pe ceilalți o lecție. Nu știam ce înseamnă să fii pedepsit să cureți parchetul cu ciobul de sticlă doar pentru că ai răspuns înapoi unei fete mai mari ca tine și de o viață în cămin. Era ca într-o pușcărie de femei unde dacă învățai pe cine să asculți și pe lângă cine era bine să stai, dar trebuia să slugărești și să adulezi acea persoană, doar ca să stai ferit de bătaie. Profesoarele erau toate femei, dar nu aveau nici timp și nici voință să se poarte că niște „mame”. Din contră, câteodată și ele contribuiau în a ne reaminti că eram un copil al statului. Jignirile nu erau deloc frumoase indiferent că era adevărat sau nu, sunau ceva de genul „curvele alea de mame ale voastre care v-au făcut și v-au lăsat”.
Am făcut clasa 5 de generală la școala de lângă cămin, SC. Generala Nr.17 din Constanța. În cămin mi-am cunoscut cea mai bună prietenă cu care am rămas prietenă, suntem nedespărțite de 35 de ani. Când am început liceul, am învățat la Liceul Industrial nr.8, am făcut clasa a 9 și a 10 la zi la mecanică până când profesorul de matematică a aflat că sunt de la cămin, și pentru că avea o aversiune față de copii statului a decis să mă facă de râs în fața colegilor și să mă anunțe că dacă nu trec de la zi la seral el mă lasă corigentă. Președinta clasei s-a dus la directoarea liceului și i-a relatat întâmplarea și au luat măsuri împotriva profesorului, dar din cauză că mi-a fost teamă că va continua și în anii următori mi-am cerut transferul către școala profesională din cadrul aceluiași liceu pentru că locuiam la internat. Am urmat 3 ani scoală profesională de industrie alimentară, profil panificație.
Când am împlinit 18 ani, regula spunea că dacă nu ești încă în învățământ, studii superioare, admitere la facultate, poftim o sumă de bani și valea din casa de copii. Și așa m-am trezit în biroul directoarei Oprea spunându-mi că nu are cum să mă mai țină și mi-au înmânat un plic cu o sumă de bani, pe vremea aceea era deajuns să poți închiria o locuință și-ți mai rămânea ceva să îți ajungă să trăiești până găseai un loc de muncă.
Și iată-mă din nou pe străzi, la 18 ani cu o valiză în mână întrebându-mă unde să mă duc. M-am dus la gară, am luat primul tren cu destinația București. M-am dus să-mi văd mătușa, sora mamei mele. Când am ajuns la ea, unchiul meu a zis „poți sta la noi doar dacă îți cauți de muncă și îți plătești partea ta, altfel acolo e ușa!” cam așa a fost primirea. Ce puteam să zic eu, un copil care se simțea din nou abandonat, fără înțelegere, fără iubire, fără mamă, fără tată. Mi-am înghițit lacrimile și am acceptat, nu aveam nimic altceva. Matușa mea mi-a zis „hai, spală-te pe mâini să mănânci că ți-o fi foame”, dar mie mâncarea nu îmi aluneca pe gât că se întâlnea cu lacrimile. Mi-am dat seama brusc că nimeni nu mă ajuta, doar eu singură mă pot ajuta. Am luat-o la picior prin București și cu diploma în mână mi-am găsit de muncă la o fabrică de pâine.
Dumnezeu a văzut durerea mea și mi-a adus în cale și oameni buni, străini nu rude cu mine, care m-au ajutat fără să le cer, mi-am găsit un loc cu chirie, am învățat să mă descurc, să îmi gestionez salariul și să învăț cum e viața.
Traiul la cămin te marchează pe viață, depinde doar de tine cât ești de puternic să treci peste și să nu lași experiența de acolo să te doboare. Eu întotdeauna priveam cerul, și vorbeam în sinea mea cu părinții mei ce ar trebui să fac și de fiecare dată când realizam ceva și eram mândră de mine, priveam cerul și aveam fericirea sufletească că și ei erau mândri de mine și de educația primită de la ei, care m-a făcut să nu îmi pierd drumul.
Am fost un elev premiant chiar și la liceu, acum la 46 de ani îmi continui studiile pe care nu le-am putut realiza atunci, sunt studentă la BUSINESS ȘI MANAGEMENT în MAREA BRITANIE unde locuiesc și lucrez de 6 ani.
Am văzut multe în decursul vieții și încă am momente în care amintirile îmi dau de furcă, dar m-au întărit toate experiențele din copilăria mea, și m-au făcut omul de azi. Îi ajut pe toți cei care îmi cer ajutorul, sunt prezentă lângă prieteni, sunt afectuoasă și răbdătoare pentru că știu mai presus de toate ce este singurătatea și cum ea e prada depresiei.
Viața pentru un copil care a crescut la orfelinat nu e ușoară, da, ai un acoperiș deasupra capului, mâncare, haine, rechizite, dar ceea ce omoară este lipsa iubirii, lipsa afecțiunii, lipsa cuiva care să te aline cu o vorbă bună, cu un zâmbet, cu o îmbrățișare, asta este cel mai greu de înțeles și de dus. De aceea când am devenit mamă am dat tot ce am putut pentru copii mei, m-am luptat cu viața chiar dacă nu a fost întotdeauna ușor și am reușit să fiu mândră de mine și de tot ceea ce am realizat. Cu toate astea, am fost și rămân un copil orfan.
