24 februarie a împărțit viața noastră în înainte și după. Pentru totdeauna. Nu voi uita niciodată acea dimineață. M-am trezit la 5:00 a.m. în sunetul avioanelor. Am ieșit la balcon, am auzit explozii în afara orașului. Au bombardat aeroporturile.
Am ridicat telefonul și am citit în chatul nostru de fotografi: a început, băieți! RĂZBOI!
La un moment dat am decis că sunt într-un vis. La urma urmei, ce fel de război este în secolul 21? Trăim în centrul Europei, un popor pașnic și muncitor, care nu a atacat niciodată pe nimeni. Ce fel de război? Trebuia să filmez nunta azi. Era haos în capul meu, am răsfoit fluxul de știri și toate discuțiile de la serviciu. Și peste tot era, de fapt o singură știre: Putin a făcut asta! A declarat război!
Am stat în bucătărie, îmbrățișând câinele, complet pierdută, neînțelegând ce se întâmplă, ce urma să se întâmple.
Până la 8 dimineața, avioanele s-au calmat. O tăcere teribilă s-a așternut peste oraș. Până la ora 10, orașul era plin de cozi de oameni care plângeau la bancomate. Și-au retras banii de pe toate cardurile, de parcă ar fi știut ceva. La benzinării erau fost cozi de câțiva kilometri. Oamenii părăseau orașul în masă. Și părea că doar eu nu înțelegeam ce se întâmplă, un fel de suprarealism. M-a sunat mireasa, trebuia să-i fotografiez nunta. A plâns în hohote și părea că nu-i venea să creadă că ziua nunții ei a fost ziua în care a început războiul.
Toată ziua am stat și am așteptat câteva știri și explicații. Ca într-un coșmar nebun. Mai târziu au început să apară imagini video; orașe în flăcări, coloane de echipamente militare și discursuri liniștitoare ale președintelui nostru.
Eram sigură că asta e un fel de provocare, că acum politicienii se vor așeza, vor semna niște acorduri, iar mâine totul se va termina. Dar la sfârșitul după-amiezii, oamenii au început să-și trimită adrese de adăposturi anti-bombe. Nu era niciunul în zona noastră. La fiecare raid aerian, oamenii coborau în subsoluri obișnuite, fără apă, ventilație și ieșiri de urgență. Mulți au înțeles că atunci când o rachetă lovește acolo, aceste subsoluri vor deveni pur și simplu gropi comune. Dar au continuat să coboare.
Odată am văzut un film despre cum o familie de evrei a ajuns într-un lagăr de concentrare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Tata a făcut tot posibilul pentru a proteja nu numai viața fiului său, ci și psihicul lui. El a spus că acesta este doar un joc, trebuie să se ascundă undeva și să fugă tot timpul. Și la final îi așteaptă un premiu. Copilul a supraviețuit.
Am încercat să fac la fel. La fiecare raid aerian alergam veseli la subsolul din apropiere, cu o saltea, mâncare și cățelul. În subsol erau copii și animale, se uitau la desene animate și mâncau prăjituri. Și când împușcăturile și exploziile s-au apropiat, am aprins desenele mai tare pentru ca copiii să nu le audă. Plânsul în subsol nu era permis! A fost regula principală să nu sperie copiii.
Videoclipuri teribile cu case aruncate în aer și mașini împușcate au început să apară pe Internet. Din ce în ce mai mult, se vorbea despre atrocitățile soldaților ruși. Au torturat și ucis bărbați, au violat femei și copii. Au distrus totul în calea lor. Orașele s-au transformat în ruine.
În fiecare zi, rușii se apropiau, încercând să captureze Nikolaev. Orașul meu. De mai multe ori trupele au debarcat în oraș. Într-o seară, prăjeam cartofi și am decis să deschid fereastra. Din curtea vecină s-au auzit împușcături de mitralieră. Din curtea unde se jucau copiii noștri! Mi-am dat seama că acesta nu mai este orașul meu natal. Acum a devenit un străin, rece și nesigur.
La marginea orașului au avut loc lupte îngrozitoare. Într-o noapte, un tanc rusesc chiar a ajuns până aproape de noi. A condus de-a lungul străzii principale și a tras în clădirile rezidențiale până a fost eliminat de armata ucraineană.
A trecut încă o săptămână, rachetele au început să zboare până în oraș. De acum exista posibilitatea să adormi și să nu te mai trezești niciodată. Nopțile de pe podeaua de beton din subsol erau din ce în ce mai grele. Eu și soțul meu abia reușeam să dormim câteva ore. Nervii mi-au făcut rău tot timpul.
Mai mult decât de orice, mi-a fost frică de ocupația și blocajul orașului. Mi-am imaginat cum ar putea rușii să pătrundă într-o zi în casa noastră și ce ar putea să ne facă mie și copilului meu.
Bagajele pregătite au stat pe holul casei noastre din prima zi de război. Era nevoie doar să ne facem curaj și să plecăm. Să ne părăsim casa, părinții, viața fericită și visele noastre care aveau un viitor luminos. Care aveau un viitor acolo.
9 martie a fost ziua în care am plecat. Trezindu-mă dimineață pe podeaua de beton de la subsol mi am dat seama că nu mai putem continua așa. Ne-am luat multe haine călduroase, pentru că granița trebuia trecută noaptea. Pe jos. Mi-am luat aparatul foto și laptopul, pentru că fotografia este singurul mod în care îmi puteam câștiga existența. Și l-am lăsat pe fiul meu să ia ursulețul cu care doarme și să pună câteva jucării mici în buzunarul rucsacului.
În timp ce plecam, raidul aerian a început din nou. Rachete au zburat pe deasupra noastră. Am alergat la autobuz și ne-am rugat ca podurile să nu fie rupte. La urma urmei, orașul nostru se află pe râu și singura cale sigură de ieșire din el în acel moment era peste un pod.
M-am uitat în ochii soțului meu și am încercat să nu plâng. A încercat și el, chiar a zâmbit. Dar mental ne-am luat la revedere.
Autobuzul nostru a reușit să treacă, podurile s-au prăbușit chiar în spatele nostru. Știam că sunt minate. În cazul unei invazii rusești în oraș, armata noastră era pregătită să arunce în aer podurile. Pentru a salva următorul oraș – Odesa. Știam asta din prima zi a războiului.
Nu mergeam nicăieri. Nu aveam niciun plan. Am vrut doar să trăiesc acolo unde nu zboară rachete, unde trupele nu aterizează, unde nu explodează podurile, nu ard spitalele și școlile.
Am trecut granita repede. Voluntarii ne-au hrănit. Trenurile erau pline. Copii, animale în cuști, o mulțime de valize. Uneori oamenii își lăsau jumătate din lucruri chiar în gări, pentru că nu era suficient spațiu pentru toată lumea. Bagaje abandonate. Unii și-au lăsat chiar animalele în urmă. Asta nu pot să înțeleg. E ca și cum ți-ai lăsa copilul în gară singur, flămând și speriat. Mi-am lăsat câinele cu soțul meu și nu o vom părăsi niciodată.
Era foarte înghesuit în tren. Transferuri de noapte cu un copil adormit și valize în mână – nu a fost ușor. Am schimbat mai multe trenuri și autobuze. Și în seara zilei de 10 martie au ajuns la București.
Voluntarii ne-au plasat într-un centru de familie foarte drăguț. Nu știam nimic despre România, dar oamenii de aici au fost foarte amabili și deschiși. Toți au încercat să ajute într-un fel. Copilul plângea și nu voia să meargă în altă parte. Așa am luat decizia să rămân. El a decis, de fapt.
Nu știu unde să merg acum. Tot ce a fost viața noastră, tot ceea ce am iubit cândva era acum distrus. Școala fiului meu, cafeneaua lui preferată, casa bunicii noastre, restaurantul în care mergeam, spitale, universități, absolut totul este distrus de rachetele rusești. Pădurea a ars, iar plaja pe care mergeam este acum minată.
Nu știu dacă Ucraina are viitor și cum ar fi acest viitor. Dar fiul meu ar trebui să aibă. De aceea sunt aici. De dragul copilului, eu, ca buruienile, voi prinde rădăcini în orice condiții. Îmi voi găsi un loc de muncă, prieteni și voi merge mai departe de parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Dar acum există pentru totdeauna o gaură neagră în inimă, care doare ca o articulație dureroasă la fiecare pomenire a casei.
Te duci la serviciu în fiecare zi, faci ceva, mergi undeva, zâmbești și chiar glumești. Și lumea din jur este complet diferită. Acum totul a devenit fără gust. Peisajele frumoase nu sunt plăcute ochiului, mâncarea pare insipidă, chiar ți-e frică să dai drumul la muzică, pentru că acasă încă e război. Sau poate nu mai am o casă.
Orașul meu natal, Nikolaevul meu este acum un oraș martir! A adăpostit el, ca un scut, tot sudul Ucrainei. Rușii sunt supărați că nu îl pot captura și arunca de tot în aer. Într-o noapte peste 40 de rachete au fost trase în oraș. Și undeva în acest iad au rămas părinții mei, fratele meu, bunicul și soțul meu, care acum ne apără orașul împreună cu militarii.
În fiecare dimineață mă trezesc și mi-e frică să ridic telefonul. Când văd un videoclip cu o nouă distrugere, mă duc la baie să plâng în liniște pentru ca copilul să nu-mi vadă lacrimile.
Până pe 24 februarie, am avut o viață uimitoare. Am fost fotograf de familie. Fotografiam fericirea. Acum nici nu pot să-mi ridic camera. La urma urmei, fericirea mi-a fost furată.
Dacă femeile ar conduce lumea, probabil că nu ar exista războaie. La urma urmei, doar femeile înțeleg cât de greu este dată o nouă viață și cât de greu este să o salvezi.
