Mălina a fost abandonată de mama ei, care a născut-o la 15 ani, în urma unui viol. Mama ei provenea dintr-o familie cu foarte mulți copii, obișnuită cu sărăcia și cu multe abuzuri. A plecat într-o zi către satul vecin la o mătușă să ia de mâncare. A făcut semn la o mașină de ocazie și ulterior a fost violată de șoferul și ceilalți doi pasageri, cu toții necunoscuți.
S-a trezit din leșin când un bătrân o dezlega. Fusese aruncată din mașina cu pricina, lângă o stație de autobuz, cu mâinile și picioarele legate. Când și-a revenit din leșin, s-a spălat de la fântâna din stație, a ajuns acasă și nu a spus nimănui ce a pățit, de frica părinților. Nu și-a dat seama că e însărcinată, nu știa ce se întâmpla cu ea, dar a început să aibă dureri mari de spate, așa ca mama a dus-o la doctor, unde a aflat că e însărcinată, când avea deja 4 luni. Pe Mălina a născut-o prematur, la șapte luni și a fost obligată de părinți să o lase în spital.
Mălina a fost dusă în Fetești, la Leagănul de copii între 0 si 3 ani. A stat acolo între anii 1976 – 1978. La vârsta de doi ani Mălina a fost adoptată. Nimerește într-o familie de oameni simpli, dar iubitori. Căsătoriți de peste 15 ani, părinții ei aveau o fabuloasă relație de prietenie, de iubire. Erau suflete pereche. Mama ei adoptivă însă moare când Mălina avea 6 ani. Urmează niște ani foarte grei. Asistă neputincioasă la degradarea psihică a tatălui ei, care lucra într-o carieră de piatra, pleca dimineața venea seara. Tatăl adoptiv nu reușește să treacă peste pierderea soției și teama de a fi lăsat singur cu un copil. Rămâne același om bun și iubitor, dar începe să bea, este din ce in ce mai mult plecat, Malina petrece foarte mult timp singură. Urmează după câțiva ani o nouă relație a tatălui adoptiv, cu o femeie care avea la rândul ei o fată, cu câțiva ani mai mare. Cumva, pentru Malina nu mai este un loc bun acasă, așa că tatăl adoptiv o duce la orfelinat, trăind astfel al doilea abandon.
De ziua ei la vârsta de 10 ani în 1987 Mălina ajunge din nou într-o instituție a statului de data aceasta la Constanța. La Casa de Fete erau 250 de fete în acel moment între 6 și 18 ani. Era un loc civilizat, comparativ cu alte orfelinate, unul dintre cele mai bune din țară, încadrat la recuperabili 100% (categoria cea mai buna). Dar abuzuri tot erau, tot era foame, bătaie, frică, singurătate.
Tatăl adoptiv a continuat să o viziteze și-au menținut o relație excelentă până la moartea acestuia, în anul 2000.
Primii străini care au vizitat căminul, după revoluție, erau din Cipru. Mălina avea 14 ani când o doamnă din Cipru, Vasiliki, a dorit să o înfieze. Dar sistemul de adopție la acel moment era un haos, femeia a plătit aproape 10.000 de dolari pentru procedura de adopție, care a eșuat, pentru că vârsta dintre adoptator și adoptat nu era de minim 18 ani. Desigur, acest detaliu era evident înca din primul moment, dar probabil cineva a profitat de buna credință a oamenilor, pentru a încasa acești bani. Din pricina procedurii de adopție, care era în curs, Mălinei nu i se permite să dea treapta (examenul de capacitate), considerându-se că oricum va pleca în Cipru. Doar că adopția eșuează, iar ea nu intră la liceu, așa că a fost distribuită automat la o școală complementară de panificație. A fost atât de disperată încât a vrut să se sinucidă. Și-a scris scrisoarea de adio și a plecat spre tren, vrând să se arunce pe șine. Decide în ultimul moment să renunțe, face un pact cu sine că va supraviețui și învață pe rupte ca să-și decidă singură destinul.
Începe să învețe singură limba engleză, încercând să găsească calea de comunicare cu familia din Cipru, să afle ce s-a întâmplat cu adopția, pentru că ei nu i se spusese mare lucru. Strânge toate manualele de engleză pe care le găsește, își ascunde caietele de engleză și învață în toaletă, pe ascuns, pentru că toate fetele râdeau de ea și o ironizau, spunându-i că face pe deșteapta.
A început să-i scrie lui Vasiliki în engleză si asta îi aduce alinare. Este pasionată de gimnastică, își face singură coregrafiile. Se atașează enorm de profesoara de muzică, care devine mentorul ei, femeia fiind voluntar în orfelinat. Mălina recomandă tuturor voluntariatul, conșidera că este o mare șansă pentru copii instituționalizați.
1991 – sunt vizitați de un grup de polițiști din Anglia, îl cunoaște pe Richard, salvatorul ei. Povestea aici: https://m.cugetliber.ro/stiri-social-viata-redata-de-un-politist-englez-78700
Mălina este aproape majoră, dar nici măcar în momentul acesta nu știe povestea mamei ei naturale. De fapt nu îi este clar că tatăl adoptiv, Penciu, nu este tatăl ei natural. O bântuie însă niște vise, pe care le avea de pe la 10 ani, cu o femeie care îi spune că este mama ei, că numele ei este Tănase, nu Penciu, că are frați. Vede în vis camerele unde locuiau și patura cu care se inveleau.
Lucrează enorm cu mentalul ei, își antrenează mintea să păcălească realitatea. Când îi este foame își imaginează că în fața ei se află mese pline de mâncare, cu tot felul de bunătăți, din care alege. Își păcălește mintea că este sătulă. Așa face și dacă îi este frig, își încălzește corpul prin autosugestie.
Își confruntă tatăl adoptiv și întreabă dacă este copilul lui. El îi spune adevărul și unde poate să o găsească pe mama ei. Îi era frică să afle mai mult despre familia originală, pentru că exemplele din jur nu erau prea fericite, alte fete, care își gasisera familia, ajunseseră să fie abuzate, puse la muncă, măritate cu forța, etc. Pe mama ei o cunoaște în 1999. De atunci ține legătura cu ea. Are trei frați și două surori de la mama naturală, au o relație excelentă.
Acum este mama a doi copii, un băiat de 19 ani și o fată de 15 ani. Trăiește în Finlanda, unde lucrează într-o creșă. A lucrat 10 ani pentru World Vision.
De ce face aceasta donație?
Vrea să fie inspirație pentru cei care vor să adopte dar și pentru cei care se simt abandonați, pentru a avea șansa de a învața enorm din trauma abandonului, până în pragul în care poate fi privită ca pe un cadou.
În iulie 2021 a fost pentru prima oară să vadă locul în care trăit în primii doi ani de viață și a fost extrem de emoționant pentru ea. Impactul a fost așa de mare, încât pentru 2 săptămâni a avut senzația că mâinile îi erau legate, și a avut cumva certitudinea că erau legați.
Acum scrie o carte – Jurnalul unei Orfane, care va fi publicată la anul.
Malina a donat două paragrafe din cartea încă in lucru:
„Am fost declarată abandonată la naștere și lăsată la cel mai apropiat Leagăn de copii abandonați în orașul Fetești, Ialomița. Așa se numea noua mea casă, noua mea familie, noul meu…Leagăn! Acest Leagăn adăpostea mulți copilași. Ironia vieții mele a fost că m-am legănat mai apoi și la propriu și la figurat, zeci de ani, păstrând cumva o parte din învățăturile, deprinderile și obiceiurile…familiale!
În leagănul pentru copiii abandonați, locuiam împreună cu peste 150 de copii care aveau vârste cuprinse între zero și trei ani. Eram mulți! Mulți copilași micuți și abandonați, din multe zone ale țării. Fiecare copilaș avea povestea lui proprie, însă toți copiii abandonați și instituționalizați trăiau același deznodământ dureros. Indiferent de motive, situații sau de scuze, în final eram cu toții la fel, copii refuzați, copii abandonați deveniți astfel copiii …nimănui. Nimeni nu avea nevoie de noi!
(…)
Eram cu toții „cu ochii în patru”, cum se mai spune. Eram atenți și vigilenți la orice persoană nouă pe care o zăream fie prin curte, fie prin camere. Cu toții eram într-o tensiune, într-o pândă permanentă, ne uitam pe fereastră, ne uitam la ușă, poate, poate, zărim pe cineva că vine, că intră în viețile noastre; noi eram pregătiți să le oferim cât mai repede sacii noștri încărcați de iubire. Într-o astfel de stare de alertă, într-o așteptare, într-o căutare, am fost și eu …zeci de ani din viață. Mai cu toții priveam către ușă așteptând pe cineva să intre și să ne ia în brațe și de aceea, ca la un semnal, odată ce ușa se deschidea, toți întindeam mânuțele instinctiv și care cum putea striga cu disperare: „mama, mama!” iar cei care eram mai norocoși și ne aflam pe jos ne agățam cu disperare de picioarele, de mâinile sau de hainele celor care intrau la noi în cameră sau pe poarta orfelinatului.”
