Aveam 7 ani când părinții mei, cu care trăiam într-un sat din județul Prahova, au hotărât că în satul ăla nu există viitor pentru mine.
Clasa întâi am parcurs-o în satul meu natal unde am fost fericită. A fost ultimul an din viața mea în care eu am fost fericită cu adevărat. Apoi au decis împreună cu restul familiei, dar mai puțin cu mine, să mă trimită la oraș la fratele tatălui meu, în județul Buzău. Urma să fiu în aceeași clasa cu verișoara mea, căci diferența dintre noi era de doar 6 luni, iar asta mi-a adus un și mai mare minus. Nu cred că a fost zi în care mama să nu mă compare cu ea. Notele mele erau mult mai slabe în comparație cu ale ei. Din păcate suferința îmi altera totul și din păcate adulții din jur nu vedeau asta. Așa că pedeapsa era soluția pentru mine.
Prima zi de școală de la oraș mi-a adus multe plânsete și durere căci un coleg mi-a pus din start eticheta de țărancă. Iar eu credeam că satul meu era unul special, căci doar acolo era acasă.
Au urmat mulți ani de plâns pe ascuns înainte de culcare, dor de nestăvilit pentru mama și tata, dor pentru satul meu care dintr-odată devenise ostil să mă mai primească acolo.
Pe ai mei îi vedeam la două săptămâni, uneori și la trei, iar când mergeam uneori la țară în weekend îmi era rușine să le spun și sărut-mâna. Uram duminicile pentru că viața mea era toată într-o geantă plină cu bagaje mereu.
După șase ani de terapie, încă am anxietate atunci când merg în vizită la țară și urmează să plec de acolo.
Acum sunt fericită din nou, chiar dacă mi-au luat treizeci și trei de ani să iert pe toată lumea.
Uneori, părinții crezând că ne fac un bine, de fapt ne fac un mare rău.
