Acum, când sap în memorie, mă tem că nu îmi mai aduc bine aminte. Aș vrea rigoare și precizie. Aș vrea să fiu ca un sondor care, după ce a făcut nenumărate măsurători, după ce a luat probe de teren și le-a examinat la microscop, face un x pe pământ, un semn care indică drumul spre sursă. Doar că eu nu sunt sondor și mă tem al naibii să nu sap greșit. Ca o lașă, caut să împart responsabilitatea. Pun mâna pe telefon și îl sun pe B. B e fratele meu mai mare. Și el știe. Doar am fost împreună în povestea asta.
-Eu îmi aduc aminte că a fost în 1978 sau 1979. Mă uit la fotografii. Doar știi că ai noștri au fost în vara aia la Costinești. Cred că d-aia ne-au și trimis în tabără.
-Nu, nici vorbă. Era după 1980. Eu sigur eram la gimnaziu, iar tu, de asta sunt sigur, începuseși să te uiți după băieți.
Vorbele lui B mă încurcă și mai tare. Tot ce îmi aduc aminte despre acea experiență este că eram mică. Mică și fără putere. Ne contrazicem, aducem argumente, povestim despre hainele pe care le purtam, despre cărțile pe care le citeam, despre cum era autobuzul care ne-a dus în tabără, despre cum avea deasupra un mare rezervor de gaz și că puțea îngrozitor.
-Ei, vezi! Rezervoarele alea s-au pus după ‘80, declară B fericit. După ce înnebunise de tot Ceaușescu și începuseră restricțiile nasoale.
Tac. Nuielușa de alun care caută sursa tremură nehotărâtă. B mă simte în tăcerea așternută între noi, chiar dacă nu îmi vede fața, așa cum se simt doi frați care au împărțit atâtea complicități. Știe că sunt pe punctul de a renunța și se grăbește să îmi spună.
-Știi ceva, nu are niciun fel de importanță când a fost. Important este că a fost. Și a fost fix așa cum îți aduci tu aminte. Nimeni nu îți poate lua asta.
Răsuflu ușurată, închid ochii și mă scufund în corpul fetiței care am fost.
Era așadar în vara lui 1979. Părinții noștri hotărâseră, nu știu de ce, să ne trimită în tabără. Era ceva legat de ”să ne căpătăm independența”, ”să nu mai stăm după fustele bunicii”, ”să ne facem și noi mari”. Pentru fundalul poveștii, am copilărit la Râmnicu Vâlcea, într-o familie extinsă. Bunicii locuiau peste stradă, iar noi, copiii, circulam nestingheriți între cele două ”acasă”, alegând în fiecare zi unde să mâncăm, unde să ne jucăm sau unde să dormim. Părinții erau profesori, bunicii învățători. Dar asta nu ne-a prea ajutat în acea vară.
O văd pe mama. Merge repede. I se aud tocurile pe caldarâm. Ne grăbim. La ora 8.00 este vizita medicală. Ne ține pe amândoi de mână. Așa îmi aduc aminte. Am o fustiță albă, plisată, o cămășuță cu mânecă scurtă, cu guler brodat. Port șosete albe trei sferturi și pantofi cu cataramă pe gleznă. B are pantaloni scurți și o cămașă cadrilată. Amândoi avem rucsăcei. Ce măndră am fost cînd am luat rucsăcelul de la Magazinul Cozia. Am făcut baie aseară și părul îmi strălucește în soare. La final de iunie soarele nu arde. Doar mângâie. Și miroase a tei în tot orașul.
Ajungem în curtea școlii. Școala Generală nr 5. E plină ochi. Asistentele medicale se agită și zbiară nume de copii. Mama caută din ochi un adult, încearcă să afle amănunte. Se întoarce nemulțumită. Ne așază pe o bancă și pleacă din nou. Mă uit în jur. Sunt mulți copii și foarte puțini adulți. De ce sunt atât de puține mame? Și copiii din curte sunt murdari și neîngrijiți. Și nu au bagaje. Doar plase de un leu cu două-trei lucrușoare în ea. Mama se întoarce cu un nene cu mustață. Va fi instructorul nostru. Nenea are un zâmbet larg. Mie nu îmi plac adulții care zâmbesc și care se prostesc. Seamănă cu asistentele care ne fac vaccinuri la școală. Nimeni nu e mai zâmbitor ca ele pe lumea asta. Mama nu pare fericită. Ne mângâie pe cap și ne spune că trebuie să mai așteptăm un pic. Ceilalți copii se cunosc. Oare sunt din aceeași clasă? Unii au vânătăi sau bube. O fetiță are un pansament mare pe un ochi.
”O să fie bine”ne spune mama câ. Și asta mă neliniștește și mai tare. Când cei mari îți spun că ”o să fie bine”, de obicei nu e. O strâng mai tare de mână.
”Gata, strigă nenea mustăcios, pot intra copiii la vizita medicală”. Mama își desprinde mâna și mă agăț de a lui B. Mergem pe coridoarele școlii și intrăm într-o clasă. Femei cu halate albe. Două dintre ele varsă niște pudră pe capetele unor copii. În fundul clasei, un nene cu burtă tunde la zero niște băieți care plâng. Mi se strânge stomacul. Miroase a iod și a spirt medicinal.
”P-ăștia de ce mi i-ai adus?”se zborșeșete o asistentă la mustăcios. ”Sunt copiii unei colege de catedră”, șoptește mustăciosul, ”merg și ei în tabără”. ”Cu păduchioșii ăștia?”, întreabă asistenta. ”Tovarășa, mai încet, că… nu vrem să se afle”. ”Păi, ni i-ați pus nouă în poală, să ne spălăm cu ei pe cap. Să vă spălați voi cu ei pe cap, că eu nu am cum să dau aviz epidemiologic pentru ăștia. Păduchi, purici, mușcături de ploșniță… Să mai spun?”. ”Haideți, tovarășa, că se găsește o soluție pănă la urmă”. ”Zeamă de foarfecă și cremă de mașină de tuns”, strigă amuzat din fundul clasei burtosul care tunde.
Asistenta se uită dezarmată la noi. ”Hai!” Scoatem limba, ne ridicăm cămășile, arătăm unghiile, se uită în gât, ne controlează după urechi și prin păr. Pune ștampilele mult dorite: Apți pentru tabără.
Ieșim din nou în curte. Mă reped la mama. ”Copiii ăștia au păduchi, mama”. ”Ei, să nu exagerăm, au fost câteva incidente izolate, e adevărat, dar se rezolvă chiar acum. Stai liniștită, Vali, copiii sunt pe mâini bune!”. Mustăciosul o bate prietenește pe mama pe spate. Apoi îl invită pe B. la o partidă de fotbal. Câțiva băieți au găsit o minge și au început un joc un pic mai încolo. Au tricouri lălâi și nici unul dintre ei nu are pantofi. Abia acum văd că toți copiii din curtea școlii poartă șlapi. Oare trebuia să vin și eu cu șlapi?
B a plecat. Am rămas doar cu mama. O fetiță se apropie de mine și mă întreabă: ”E mama ta?” Aprob din cap. ”Ce frumoasă e!” șoptește ea. Da, așa e, mama e foarte frumoasă.
Mama îi întinde un măr. Fetița îl ia și se retrage sfioasă lângă un copac. Roade din măr ca un șoricel și nu o pierde din ochi pe mama.
Gata. Patru autobuze intră cu zgomot în curtea școlii. Sunt hodorogite și din ele iese un fum greu care ne învăluie pe toți. Mama ne îmbrățișează. Ne despărțim. Nu mai e doar o vorbă. Chiar plecăm în tabără. La Rucăr. Instructorii strigă din nou, după niște tabele, numele copiilor. Ne aliniem toți și urcăm în șir indian în autocare. Mama ne mai strigă ceva, dar nu aud nimic. Este o hărmălaie de nedescris. Mă cert cu B pe locul de la geam. Câștigă, ca de obicei. Îi fac mamei semn pe geam. Ne face și ea. E atât de firavă. Autobuzele demarează. Doar cinci părinți au rămas stingheri în curtea școlii. Unde sunt ceilalți părinți?
Din drumul până la Rucăr îmi aduc aminte doar episoade. Știu doar că la început a fost amuzant. Copiii râdeau și se hârjoneau, nenea șoferul ne-a pus să ascultăm o muzică populară săltăreață. Apoi, un instructor s-a ridicat și a dat tonul la un cântec despre casa de copii. Toți copiii îl știau. Noi nu.
La un moment dat, pe Dealul Negru, a intrat fum în autobuz. Am oprit pe marginea drumului și am coborât toți buluc. Ne-am așezat pe iarbă și eu și B ne-am scos pachețelele pe care mama ni le dăduse pentru drum. N-am apucat să mâncăm. În jurul nostru, ca un soare, mânuțele murdare s-au întins: ”Dă și mie un pic! Dă și mie un pic!”. Am rupt bucățele ca pentru păsărelele din parc. Am mai rămas cu o coajă pe care am băgat-o repede în gură și am înghițit-o nemestecată sub ochii lăcrămoși ai unei fetițe. ”De ce nu mi-ai dat? Reao! Reao!” Mi s-a pus un nod în gât. Am băut apă și ne-am urcat din nou în autobuz. Mirosul de benzină și fum se tolănise peste tot. Ne sufocam, ne curgeau ochii. Instructorii au deschis geamurile, dar degeaba. Apoi, totul s-a încețoșat și am început să vomităm. Pe rând sau toți odată. În pungi și în afara lor. Am ajuns sleiți, spre după-amiază, la Rucăr. Am văzut un zid alb și o poartă cu boltă pe care scria ”Casa de copii”. Așa am intrat în tabără.
Nu m-am speriat din prima clipă. Cred că dacă ar fi scris orfelinat ar fi fost altceva. Știam de ”orfelinat” de când citisem ”Cele două orfeline”. Atunci îl întrebasem pe bunicul Hemi ce însemnă orfeline. Îmi povestise despre orfani, despre orfelinat. Îmi spusese și că el fusese orfan de tată, dar că mama lui îl crescuse cum putuse ea mai bine. Îmi povestise că fusese norocos să nu ajungă ”acolo unde ajung copiii care nu mai au niciun părinte”. Dar aici nu scria Orfelinat, scria Casa de copii, adică, mi-am zis eu, o casă pentru copii. Nu o casă pentru adulți.
Am coborât în curtea mică, prăfoasă. În față, doar un maidan cu smocuri de iarbă. Nu era nicio floare, nici copaci. În stânga era o clădire cenușie, cu geamuri cu gratii. ”Aici o să fiți cazați voi”, ne-a spus o doamnă cu părul roșu, tuns scurt. Pe Ceilalți i-am înghesuit în cealaltă clădire. Cine sunt Ceilalți? M-am uitat spre clădirea din dreapta. În față, aliniați, erau niște copii scheletici, care se uitau prin noi. Nu scoteau o vorbă. Doar priveau.
”Masa o să o luați la cantină. Aici, jos”. A arătat spre geamurile luminate de la demisolul clădirii în care urma să stăm. ”Repede, luați-vă în primire paturile și veniți la masă. Ca să intre și Ceilalți, la seria a II-a”.
Am intrat în clădire. Eram doar opt fete, restul băieți. M-am despărțit de B și am ocupat, cu celelalte șapte fete, un dormitor de douăzeci de paturi. Paturi de fier. M-am așezat pe cel de lângă ușă. Pe jos, linoleumul era scorojit, pătat, rupt spre perete. Pe ziduri erau desene și nume scrijelite. ”Mirela +Lili”. Unde erau oare Mirela și Lili? Pătura era aspră și cearceaful pătat. Mirosea a clor. Baia era pe hol. Doar chiuvete. Un lung sir de chiuvete metalice, cu robinetele ieșind gâtuite dintr-o țeavă care străbătea baia de la un capăt la altul. Spre fereastră, două veceuri turcești. Nu aveau ușă. Erau așa, pur și simplu săpate în podea. De un perete era sprijinită o găleată de tablă umplută pe jumătate cu o apă nămoloasă și un teu pe care spănzura o cârpă cenușie și soioasa. Am deschis robinetul. A curs o apă ruginie. Era doar apă rece. M-am clătit pe mâini și m-am spălat pe față. M-am întors în dormitor. Alina și Magda, două fete din Olănești, se certau pe o pernă din care nu curgeau fulgii. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng. Îmi era dor de mama și tata, voiam acasă. Am plâns până ce Alina l-a chemat pe instructorul mustăcios. Nenea Miță s-a așezat pe pat, lângă mine și mi-a zis să nu mai plâng că o să fie frumos și că o să facem jocuri multe, și că o să mergem în excursie, și că o să fie și foc de tabără, și că uite Alina și Magda nu plâng, și că ele au mai fost în tabere, și că o să fie prietenele mele cele mai bune. Când nu am mai plâns, a plecat și m-a lăsat cu Alina și Magda, care mi-au spus că ele sunt deja cele mai bune prietene și nu au cum să fie bune prietene și cu mine, dar că o să mă ajute în primele zile și poate o să ajung să fiu prietenă cu altcineva. Mi-am pus treningul roșu cu dungi albe și am coborât la masă. Se înserase deja. Sala era mare, cu o lumină chioară, iar mâncarea se distribuia pe sistemul împinge tava. Nu aveai de ales. Luai o tavă metalică, două farfurii metalice, niște tacâmuri unsuroase, o cană cu smalțul sărit și te puneai la rând. Din două cazane ți se punea ceva în fiecare farfurie, iar la final primeai pâine și o cană cu ceai. În prima seară, am avut mîncare de fasole verde și o mămăligă cu o brânză împuțită. M-am așezat lângă B. Mi-era îngrozitor de foame, dar nu voiam să mănânc ce aveam în farfurie. M-am uitat în jur. Toți mâncau pe rupte. Am mâncat felia de pâine și am băut ceaiul. Era de mușețel. ”Mănânci asta?”. Băiatul din dreapta mea e chilug și are cicatrici pe tot craniul lui. Am aflat a doua zi că îl cheamă Laurențiu. ”Nu”. ”Mi-o dai mie?” Împing farfuria cu fasole spre el. În trei minute nu mai e nimic. Farfuria e atât de curată, o poți pune la loc. Laurențiu întinde mâna după mămăliga mea, dar un braț se interpune. E un băiat mai mare. Laurențiu se retrage în scaun mormăind înfundat. Băiatul cel mare mă întreabă dacă poate lua mămăliga. Îi fac semn să o ia. O trage în fața lui și o devorează hulpav. Mă uit spre fereastră. De geamuri sunt lipite chipuri de copii. Ceilalți. Așteaptă să intre în sală. Ducem tăvile la spălător și lăsăm tacâmurile și farfuriile să se scufunde într-o apă mocirloasă deasupra căreia plutesc resturi de sos, păstăi și mămăligă. Ieșim din sală și năvălesc Ceilalți. Niște oameni mari le mai dau câte una după ceafă ca să-i potolească. Mă uit acum eu pe geam. Ceilalți primesc doar macaroane.
Mergem la culcare. În sala de baie sunt singura care se spală pe dinți. Mă bag în pat. Nenea Miță trece și închide lumina. Alina și Magda mai șușotesc un pic. Apoi, se așterne tăcerea. Iar gratiile de la fereastră se prelungesc peste pătura de pe pat.
Cam așa au fost primele cinci zile din cele zece petrecute în tabăra de la Rucăr. A doua zi am constatat că îmi dispăruseră pasta și periuța de dinți, pantofii și bluza de la trening. S-a făcut o mică anchetă, au fost împărțite niște palme și niște șuturi, dar obiectele furate nu au apărut. Am primit de la instructori niște șlapi bleumarin. I-am purtat intreaga tabără. Încetul cu încetul, am aflat de la copii, cei cu care venisem, dar și de la Ceilalți, ce înseamna de fapt Casa de copii. Cele mai importante momente ale fiecărei zile erau careul de dimineață și careul de seară. Altfel, aceleași mese soioase, aceeași mâncare îngrozitoare, același dor nesfârșit de ai mei. Marmeladă, ceai, mâncare de cartofi, mazăre, mămăligă, compot. Și de la capăt.
Ce căutam acolo? Noi aveam părinți. Doar că acest avantaj devenise un dezavantaj și fusese mirosit de la distanță de către Ceilalți. Știau că nu suntem de-ai lor. Și ne-o arătau în fel și chip fiecare zi. Așa cum indigenii se răzbunau pe colonizatori. Printr-un permanent război de gherilă. Nu era nimic violent, nimic pe față, dar simțeam în permanență că suntem inadecvați, că în spațiul acela, străjuit de bolta pe care stătea scris Casa de copii, guvernează niște legi pe care noi nu le știm și nici nu ni le va preda nimeni.
Exista clar o ierarhie. Băieții mai mari aveau mai multă putere. Băieții cei mici erau cei care făceau servicii. Dacă cineva trebuia să fie tras la răspundere de către adulți, cei mici acceptau pedeapsa în locul celor mari. Fără să crâcnească. Cei mari nu vorbeau cu noi, veneticii, ci îi trimiteau pe cei mici sau pe fete. Uneori ne întrebau lucruri ciudate, de neînțeles. O fetiță care se bâlbâia m-a întrebat într-o zi dacă am păpușă. I-am spus că am trei și i le-am descris. S-a uitat la mine neîncrezătoare. Mi-a spus că sunt o mincinoasă, că nimeni nu are trei păpuși. ”Ce-ți trebuie trei păpuși?”
Chinurile lui B s-au încheiat când a intrat în echipa de fotbal a taberei și a dat trei goluri. S-a dovedit, iată, că fotbalul unește oamenii.
Ceea ce mă uimește și azi este că din amintiri lipsesc adulții. De ei îmi amintesc cel mai puțin. E ca și cum n-ar fi fost acolo. Nu mâncau cu noi, nu participau la certurile sau bătăile care se iscau între copii și, cu excepția careurilor, erau invizibili. Eram ca în Împăratul muștelor, ne autoguvernam.
Ziua a cincea de tabără a venit cu o conștientizare. Laurențiu ne-a întrebat de ce ne-au dat ai noștri la casa de copii. ”Ce e prostia asta?” Noi eram în tabără. ”În tabără, dar la casa de copii. Cred că v-au lăsat aici”, a zis Laurențiu. A înghețat sângele în noi. Ne-am întrebat imediat ce am făcut greșit, cu ce îi supărasem pe ai noștri, ce din faptele noastre i-ar fi putut împinge să ne abandoneze. În scurt timp, eram convinși amândoi că ne vom petrece restul zilelor la orfelinat. Dar nu voiam să abandonăm lupta cu una-cu două. Dacă părinții noștri ne-au părăsit, poate mai avem un pic de noroc cu bunicii. Bunicii ne iubesc, sigur o să ne ia ei. Dar cum puteam să-i anunțăm pe bunici? Nu aveam voie să ieșim din tabără. Am făcut un plan să sărim gardul imediat după masa de prânz, atunci când paznicul ajuta la disciplinarea în sala de mese a Celorlalți.
Am sărit gardul ca niște iepuri, ne-am ascuns prin tufișuri și am dibuit locul unde era clădirea poștei. N-aveam bani pentru telefonul public, dar am cerut o convorbire cu taxă inversă. Râmnicul Vâlcea, 11818. Noroc că era un număr ușor de ținut minte. A răspuns bunica. Am plâns și am făcut-o și pe ea să plângă. Ne-a consolat și ne-a promis că nu suntem abandonați, că nu suntem orfani și că va veni peste o zi sau două cu bunicul. Să ne vadă și poate să ne ia acasă. Ne-a venit inima la loc și ne-am întors fericiți în tabără. Simțeam că zbor de fericire. În curând aveau să vină bunicii și vom fi salvați. Am intrat înapoi fără să ne vadă paznicul. Și le-am spus tuturor că urmau să vină bunicii să ne ia. Represaliile nu s-au lăsat așteptate. În noaptea aceea mi-a dispărut rucsacul și trei tricouri. Mai aveam pantalonii de trening, cămașa albă cu guler brodat și un tricou cu Donald. Ascuns, în fața de pernă, era caietul dat de mama, Jurnal de tabără.
Bunicii s-au ținut de cuvânt. Au venit, ei știu cum, peste două zile și bunica ne-a adus un geamantan de mâncare. Chiftele, șnițele, salată boeuf, zmeură la borcan, cireșe și caise, brânză de vaci cu smântână și prăjituri. Prăjituri cum numai ea știa să facă. Am mâncat pe o băncuță din curtea casei de copii. Am mâncat până am simțit că o să-mi crape stomacul. Bunica și bunicul au stat de vorbă cu noi și ne-au convins să mai stăm cele trei zile care mai rămăseseră. ”O să mergeți și la peștera Dâmbovicioara”ne-au îmbărbătat ei. I-am condus cu lacrimi în ochi. Când ne-am întors, geamantanul cu bunătăți dispăruse. Ca și cum nu ar fi fost. Între timp învățaserăm că orice tentativă de a găsi vinovați este zadarnică. Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. Nu am mai chemat niciun adult, nu ne-am mai plâns. Am continuat să mergem la careuri, să pierdem timpul prin curtea prăfuită, să mă uit la meciurile de fotbal ale băieților, să răspundem la întrebările ciudate ale fetelor. ”Tu ai buric?”
B spune că am fost în vizită la peșteră. Eu nu îmi aduc aminte. Eu știu doar de niște stânci și de un rând scris cu cerneală movulie în Jurnalul de tabără: ”Merg pe munți ca și cum aș călări niște balauri cu aripi.”. Și mai știu că a fost un foc de tabără, în ultima seară, unde s-a cântat cântecul despre coreeanul Vuving, ”Eu sunt Vuving al tău cel mic/Mi-e foame și mi-e frig.”
Ultima zi. În dimineața plecării spre casă, m-am trezit cu pastă de dinți pe față. Se distraseră băieții în timpul nopții. Nu mai aveam nimic. M-am spălat cum am putut. Am tras pe mine un tricou lung care nu îmi aparținea. Era ca o rochiță. Mă mânca pielea capului. Aveam să aflu în scurt timp că mă năpădiseră păduchii. Mi-am pus și șlapii. Acum eram exact ca Ceilalți. Nimic nu mă deosebea. Alina și Magda nu deveniseră în cele zece zile cele mai bune prietene, dar nu erau nici cele mai rele fete din lume. Mi-am scrijelit la plecare numele pe perete.
Mirela+Lili+Vic. Ceilalți stăteau aliniați și se uitau prin noi. Le-am făcut cu mâna de la fereastra autobuzului. Nu au schițat niciun gest. Începusem să mă prind cum merge treaba. Știam ce trebuie să fac pentru a-mi fi mai bine. Dar era prea târziu. Plecam acasă.
